Ving Tsun Kuen (詠春拳). Ziua 2. Yi Ji Kim Yeung Ma (二字箝羊馬), Jong Sau (樁手) și teoria liniei de centru

Yi Ji Kim Yeung Ma (二字箝羊馬)

Postura „prinderii caprei”. Poziția de antrenament

Este o poziție de antrenament, nu de luptă, foarte stabilă, cu centrul de greutate coborât undeva la nivelul genunchilor, o combinație ideală între mobilitate, viteză de reacție și putere în lovituri. În plus, este impredictibilă, din poziție putându-ne deplasa la dreapta sau la stânga, fără a se putea ghici intenția (poziție neutră). Toate părțile corpului sunt perfect aliniate, astfel încât poziția este foarte rezistentă la dezechilibrările din față, forța fiind absorbită și redirecționată prin călcâie, în sol, lucru foarte util atât în lovituri, cât și în blocaje. În kung-fu, abilitatea de a folosi pământul în vederea obținerii unei poziții stabile și pentru a genera forță se numește „ancorare” (înrădăcinare).

O poziție foarte joasă este extrem de stabilă, însă apar probleme privind mobilitatea, deplasările făcându-se mai lent și cu un mare consum energetic, astfel încât sunt predictibile și destul de ușor de contracarat. Pozițiile foarte înalte sunt mobile (de exemplul jocul de picioare), nu necesită un consum energetic foarte mare, însă sunt instabile.

Unul dintre motivele pentru care nu este considerat de unii o poziție de luptă este deschiderea între picioare, ceea ce determină posibilitatea de a fi lovit acolo, chiar dacă, de multe ori, poziția este folosită chiar și în luptă, pentru că acest dezavantaj poate fi anulat în mai multe feluri. Unul dintre acestea ar fi utilizarea rotirii picioarelor și bazinului (trecerea în poziția laterală), blocând cu piciorul din spate atacul, însă cea mai eficientă strategie este aceea a atacului continuu, pășind înainte în spațiul personal al adversarului.

Yi Ji Kim Yeung Ma este situată între cele două extreme, reprezentând o dozare optimă de stabilitate și mobilitate, având următoarele caracteristici:

  • Greutatea corpului este repartizată jumătate-jumătate pe ambele picioare. Astfel, ne putem deplasa rapid în toate cele 4 direcții, fără a lăsa adversarului posibilitatea de a ne anticipa direcția deplasării.
  • Greutatea corpului este repartizată predominant pe călcâie (90%) și mai puțin pe vârfuri (10%). Acest aspect reprezintă esența ancorării, deoarece forța unui dezechilibru frontal este ușor preluată și transferată în sol, fiind stabilă și în cazul dezechilibrărilor prin tragere.
  • Șoldurile sunt împinse în față, bazinul este ridicat. Astfel energia se va transfera în sol, poziția se va stabiliza iar circuitul energetic se închide.
  • Capul rămâne la același nivel. La intrarea și la ieșirea din poziție capul nu balansează
  • Cu cât baza este mai largă, cu atât poziția este mai stabilă, însă are de suferit mobilitatea. Picioarele mai apropiate oferă mobilitate, însă se pierde din stabilitate, dezechilibrarea fiind mai ușoară.
  • Genunchii urmează direcția vârfurilor picioarelor. Distanța dintre genunchi este de circa doi pumni, aceștia fiind orientați înainte și spre interior, fără însă a se forța.
  • Călcâiele se păstrează în permanență pe sol. Astfel asigurăm ancorarea, prevenim dezechilibrarea și generăm forța loviturilor

Intrarea în poziție

  1. Drepți, cu picioarele lipite, mâinile se aduc în față în dreptul umerilor, palmele orientate în sus.
  2. Se strâng pumnii și se retrag sub mușchii pectorali, se îndoaie genunchii până când aceștia ajung deasupra mijlocului tălpilor, nu deasupra vârfurilor picioarelor, fără însă a forța, greutatea repartizându-se pe călcâie, șoldurile împinse în față.
  3. Păstrând călcâiele lipite, se pivotează simultan tălpile, depărtând vârfurile, până când se formează între tălpi un unghi de 90 de grade, bisectoarea acestuia fiind orientată în față.
  4. Se transferă greutatea pe vârfuri, ridicând ușor călcâiele, și se pivotează simultan, depărtând călcâiele, vârfurile rămânând nemișcate, până când călcâiele depășesc ușor lățimea șoldurilor.
  5. Se lasă din nou greutatea pe călcâie, genunchii păstrându-se îndoiți. Trunchiul este drept, privirea înainte, bazinul împins în față, perpendiculara dusă din centrul de greutate cade între tălpi, la jumătatea liniei imaginare care unește mijlocul tălpilor, acestea formând cu linia de centru un unghi de 45 de grade.
  6. Vârfurile picioarelor sunt orientate în interior, iar liniile imaginare ce pornesc din călcâie și trec prin vârfuri se întâlnesc în fața corpului și formează un unghi de 60-80 de grade.
  7. Pieptul este împins înainte, capul și gâtul formează o linie dreaptă, umerii sunt trași în spate, relaxați, șoldurile împinse în față, corpul este relaxat. Corpul nu se apleacă pe spate și nici nu se înclină în față, umerii sunt aliniați cu călcâiele, perpendiculara dusă din umeri cade exact pe călcâie.
  8. La menținerea poziției nu contribuie doar picioarele, ci se conectează mușchii spatelui, cu ei ai feselor și ai picioarelor. Postura este naturală, apropiată de aceea în care ne odihnim sprijiniți într-un singur picior, doar că ne sprijinim pe ambele picioare, îndoim genunchii și orientăm tălpile.
  9. Coatele sunt orientate în jos și apropiate, antebrațele sunt paralele între ele și cu solul, pumnii strânși dar relaxați, situați sub mușchii pectorali, energia circulă liber.

Elemente importante și greșeli frecvente la antrenamentul în această poziție

  • Corpul este orientat tot timpul în față, nu se răsucește nici la stânga, nici la dreapta.
  • Călcâiele nu se mișcă de pe sol, corpul nu se balansează pe picioare, tălpile nu rulează lateral.
  • Poziția trebuie păstrată fixă, solidă, stabilă, ca un munte, foarte bine ancorată în sol. Nu se mișcă poziția, se mișcă doar brațele.
  • La nivelul picioarelor senzația ar trebui să fie că se ține ceva între genunchi, ca și cum s-ar prinde o capră pentru a o putea imobiliza (de aici și numele poziției), distanța dintre genunchi fiind cam de 2 pumni.
  • La intrarea în poziție se coboară trunchiul prin îndoirea genunchilor și nu mai apar modificări de înălțime, trunchiul nu se balansează, capul rămâne în aceeași poziție și la aceeași înălțime.
  • Când se îndoaie genunchii se împinge și bazinul în față, nu se lasă fundul în spate.
  • La intrarea în poziție ambele picioare se deplasează în lateral simultan și simetric în raport cu linia centrală. Nu se deplasează spre stânga sau spre dreapta.

Jong Sau (樁手) – Garda

Poziționarea mâinilor face parte din postura de antrenament și formează garda în Ving Tsun, denumită Jong Sau, deoarece poziția în sine nu este atât de puternică pentru a rezista la împingerile din față. Folosind garda punem distanță între locul în care se face contactul cu adversarul și călcâiele, care redirecționează forța sa.

  • Man Sau (問手) – Mâna din față (Mâna care caută) este întinsă, cu palma deschisă, orientată vertical în dreptul liniei centrale, cu degetele înainte, cotul fiind situat față de corp la o distanță egală cu un pumn cu degetul mare întins. Antebrațul este orientat oblic în sus, cu degetele țintind undeva înspre gâtul adversarului și formează cu brațul un unghi de aproximativ 160 de grade
  • Wu Sau (護手) – Mâna din spate (Mâna care apără) are și ea palma deschisă, orientată vertical în dreptul liniei centrale, cu degetele orientate paralel cu antebrațul mâinii din față, palma în dreptul cotului acesteia

Coatele sunt coborâte pe lângă corp, trase în interior, protejând corpul

Linia centrală și linia de atac

Linia de centru (numită și linie centrală, linie meridiană, linie mediană sau linie de mijloc) reprezintă un concept fundamental în Ving Tsun și reprezintă axa verticală de rotație a corpului, ce pornește din vârful capului, trece printre sprâncene, prin mijlocul nasului, prin stern, ombilic și jumătatea distanței dintre picioare. Atunci când luptăm, alături de linia centrală apare și conceptul de linie de atac, acea axă orizontală ce unește liniile de centru ale celor doi luptători. În Ving Tsun, pentru a câștiga lupta este esențial să controlezi și să ocupi linia de centru. Ce înseamnă însă acest lucru?

Orice atac în Ving Chun, pentru a avea eficiență maximă, va fi inițiat pornind de la propria linie de centru (pentru a avea forța maximă) și va fi dat pe linia de centru a adversarului (pentru a avea forță maximă). Cu cât lovitura se abate de la linia de centru, cu atât eficiența scade rapid, din cauza tendinței naturale a corpului de a se roti. Dacă vom lovi adversarul în umăr, tendința naturală a corpului va fi să se rotească, absorbind cea mai mare parte a forței de impact. Dacă îl vom lovi pe linia de centru, atunci corpul adversarului nu se poate roti și va absorbi întregul impact. Acesta este, iată, întregul fundament și întreaga teorie a linie de centru din Ving Chun.

În mod evident, pentru a ataca eficient adversarul, șoldurile trebuie orientate în permanență pe linia de centru a adversarului, linia de atac fiind perpendiculară pe aceasta. Totuși, nu menținem doar poziția, ci luptăm, iar din dinamica luptei linia de atac poate fi parțial ocupată (parțial controlată), atunci când ambii oponenți au cel puțin o mână pe linia de atac, neocupată (necontrolată), atunci când linia de atac nu este protejată sau total controlată (total ocupată), atunci când unul dintre oponenți o controlează complet, celălalt fiind în dezavantaj.

Desigur, scopul fiecărui oponent este acela de a ocupa total linia de atac, vulnerabilizând astfel oponentul în timp ce-și protejează propria sa linie de centru.

Stând cu șoldurile orientate perpendicular pe linia de centru a adversarului ne asigurăm că putem declanșa atacul cu maximă forță cu oricare dintre brațe, ne protejăm propria linie de centru și încercăm să ocupăm linia de atac, astfel încât să putem fi în avantaj.

Antrenamentul pozițiilor

Pentru a fi considerată însușită, exersarea intrării și ieșirii din poziție trebuie făcută de minimum 5-6000 de ori. Eu antrenez poziția intrând și ieșind din ea cam de 100 de ori zilnic, în serii de câte 20 de repetări, cu sau fără schimbarea gărzii. De asemenea, intru în poziție, o mențin un anumit interval de timp (între 2 și 4 minute, fiind atent la senzațiile de mușchi și la corectarea voluntară a posturii, conform principiilor specificate. Cu partener, folosesc împingerea, încercând că controlez direcționarea energiei, prin călcâie, în sol, fără a contrabalansa, atât pe ambele picioare, cât și cu un picior în aer. Această parte a antrenamentului este mai subtilă și necesită mai multe explicații suplimentare și o exersare mai specială.

Desigur în acest articol am realizat doar o sinteză, pornind de la cele împărtășite de maestrul Wayne Belonoha. Dacă doriți să verificați „pe propria dumneavoastră piele” cele spune mai sus și doriți să începeți practicarea Ving Tsun (stilul Ip Man) după metoda maestrului Wayne Belonoha, vă recomand să citiți și să parcurgeți și următoarele materiale:

Spor! Ne vedem în curând cu alte lucruri frumoase și interesante.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.