Știință versus pseudoștiință. Să ne și distrăm puțin

Ei bine, trăiesc să văd multe. Nu știu dacă putem sau nu vorbi despre conspirații, însă nu pot să nu mă întreb oare unde o să ajungem în condițiile în care miniștrii, de exemplu, ne informează că avem prea puțini absolvenți de facultate, că va trebui să dublăm numărul, admiterea la colegiile universitare se poate face și fără bacalaureat, tematica școlară trebuie simplificată deoarece avem Google iar doctorii se scot pe bază de copy-paste în condițiile inexistenței unui minimal set de valori științifice. Altfel cum să calific teze de doctorat care ar trebui să conțină elemente de noutate științifică absolută, repet, științifică, și care se bazează pe citit de aure, pe salate de idei și pe abordări care mai de care mai aberante. Știința adevărată este înlocuită rapid de tot felul de expuneri dubioase, teorii bombastice, fraze sforăitoare cu pretenții de știință dar care sunt, în realitate, speculații bune de discutat la o bere. De ce sunt împotriva unor asemenea abordări și care este pericolul acceptării și tolerării pseudoștiinței voi încerca să explic în continuare.

Știință versus pseudoștiință

După „Dicționarul Academic de Știință și Tehnologie”, „biblia” în domeniu, știința este „un proces de observare sistematică a evenimentelor și condițiilor din natură pentru a descoperi fapte în legătură cu acestea, pe baza cărora se pot formula legi și principii.” Într-o altă accepțiune a aceluiași dicționar, știința reprezintă „un corp organizat de cunoștințe, rezultate din observații și care pot fi verificate și testate”. Desigur, există mult mai multe definiții ale științei, dar ne oprim aici deoarece toate au câteva elemente comune, indiferent de formulare și de completări. Care sunt acestea?

Se bazează pe fapte, pe dovezi

Așa este, fie că unora le place, fie că nu, știința se bazează pe dovezi, pe fapte observabile și verificabile deoarece, ce să vezi, știința are la bază un proces de observație sistematică. Tot ceea ce trece dincolo de fapte și observații nu mai reprezintă știință, ci orice altceva. Chiar teoria relativității, pe care a propus-o Albert Einstein, a devenit o teorie științifică doar în momentul în care observațiile astronomilor au susținut principiile rezultate din calcule și din mintea genială a marelui savant. Doar atunci, dintr-un anonim, Einstein a devenit un superstar. Rămânând la Einstein, recent s-au descoperit și undele gravitaționale, afirmate teoretic de către acesta acum 100 de ani. Chiar dacă teoria a fost elaborată de marele Albert Einstein, nimeni nu a luat afirmațiile sale drept adevăr științific decât 100 de ani mai târziu, atunci când nivelul tehnologic a putut proba ceea ce susținut acesta. Așa funcționează știința, nu altfel. Știința se bazează pe fapte, nu pe „cuvânt de onoare” sau pe credințe.

Observațiile pot fi verificate și testate

În lipsa posibilității de verificare și testare, fiecare este liber să bată câmpii cât vrea, să alerge după fluturi sau să spună ce-i vine lui mai bine, atâta vreme cât nu are pretenția că susține fapte științifice. Recent am ascultat un cunoscut (fără glumă) profesor universitar doctor, reputat om de știință, premiat chiar de Academie, care ne spunea cu grație și plin de aplomb „științific” cum gândurile mele, inclusiv cele care-mi trec prin cap atunci când stau la semafor la o oră de vârf, produc cutremure de pământ și călătoresc foarte repede, chiar mai repede decât Usain Bolt, tocmai până în centrul galaxiei. Se pare că nu mai au forță după aceea, pentru că eu aș fi jurat că dacă s-ar mai fi chinuit puțin, gândurile maratoniste ar fi reușit să ajungă măcar până la porțile galaxiei Andromeda unde, cu certitudine, s-ar fi prăbușit epuizate. E în regulă, stimaților care susțineți așa ceva? E științific? Eu v-aș crede, doar că îmi permit să întreb cum naiba poți verifica asta? De unde știu domniile voastre că ceea ce gândesc acum legat de augustele voastre persoane ajunge fix în centrul galaxiei noastre, niciun metru mai încolo? Sunteți foarte siguri de ceea ce spuneți sau se fumează ceva pe acolo?

Este sceptică

Probabil că una dintre cele mai întâlnite replici ale unui „pseudoscientist” este aceea cum că nu avem noi, ceilalți, o minte suficient de deschisă pentru a accepta adevărul pe care, cu certitudine, pseudoștiințificul îl cunoaște. Dincolo de evidenta aroganță a unei asemenea afirmații, prietene, ce să vezi, lasă-mă să fiu sceptic, să nu te cred pe cuvânt, lasă-mi libertatea să nu fiu prost. Spre deosebire de tine, nu am pretenția că eu cunosc adevărul, am certitudinea că mă aflu departe de el, dar pot susține că încerc să-l caut. Ce să vezi, poate nu știai, dar scepticismul este o caracteristică a științei, poate cea mai importantă valoare a sa, de care tu, ca un fals scientist ce ești, te-ai dezis. Doar religia deține adevărul absolut. Religia și nu credința, să fie clar! Știința deține doar îndoieli.

Să nu credeți că un experiment, că testarea unor fapte, conduce imediat la știință. Eu pot considera că am descoperit secretul Universului, dar dacă sunt un veritabil om de știință voi publica rezultatele, astfel încât colegii mei, la fel, oameni de știință, să le poată CRITICA. Atenție, am spus critica și nu lăuda! Doar critica îmi va dezvălui deficiențele experimentului, va permite replicarea acestuia și, în timp, după sute și mii de repetări, va conduce la cunoaștere științifică, la confirmare, la invenție tehnologică. Dacă Edison n-ar fi încercat de sute de ori, probabil că nu am fi beneficiat azi de bec. Este adevărat că Edison ar fi putut să se concentreze, și-ar fi amplificat aura și, cine știe, poate ar fi luminat ca un centru de galaxie. Totuși, el a preferat o altă abordare.

Ați remarcat că imediat ce-i pui o întrebare unui pseudoscientist, acesta are și un răspuns, indiferent de întrebare? Dacă îl întreb cât e ceasul, îmi va spune că ceasul biologic, cel spiritual are o precizie mai ceva decât unul atomic. Dacă îl întreb ce părere are despre câmpul neuronal-bosonic (ce nu înseamnă nimic, mi-a venit în minte), va găsi imediat o explicație, combinând fragmente din mecanica cuantică și elemente de filozofie orientală pentru a ajunge la o definiție de-ți îngheață mintea. Și, desigur, culoarea e întotdeauna violet. În cazul în care ai o altă opinie sau, doamne ferește, începi să râzi – reacție absolut normală din partea unui om sănătos la cap – se supără. Ei nu acceptă critica, scepticismul, diversitatea opiniilor.

Se bazează pe constructe logice și operaționalizabile

Știința se bazează, după cum am văzut, pe observație sistematizată, uneori provocată și care ia forma unor experimente. Acestea sunt proiectate în mod corespunzător, astfel încât să fie izolat cât mai bine fenomenul și să se poată studia efectele pe care le pot exercita alte procese sau fenomene. Indiferent că vorbim despre cunoaștere științifică în fizică, în chimie, biologie, antropologie sau psihologie, principiile metodei științifice sunt aceleași. Fenomenul observat trebuie să poată fi identificat și definit corespunzător, trebuie izolat astfel încât să excludem efectul unor variabile nedorite, datele colectate trebuie să fie sigure sub aspectul calității și veridicității.

Aș putea cu ușurință demonstra „științific” că puterea de transdubitalizare a femeilor este mult mai mare în comparație cu cea a bărbaților. Aici cred că sunteți de acord cu mine, că femeile sunt mult mai transdubitalizatoare, este un fapt cunoscut, rezultat în urma unor cercetări de zeci de ani pe care le-a făcut profesorul Ken de la o universitate din America (sau Anglia, nu mai rețin exact). E ceva în neregulă cu cele expuse mai sus, sau m-ați crezut pe cuvânt? Pai ce-o fi însemnând, oare, transdubitalizare? Ei bine, absolut nimic. O producție a minții mele, dar sună teribil de științific, nu-i așa? Trecând peste această aberație intenționată, haideți să luăm un caz real, chiar dintr-o teză de doctorat acceptată în România. „Planul de terapie cognitiv-comportamentală cu hipnoză indusă influențează semnificativ statistic rezultatele măsurate cu senzorul biofotonic ale câmpului cuantic uman”.

Ăăăăăăă! Ce? Ipoteza este corect formulată, nimic de spus, avem probabil o variabilă independentă de tipul planului de terapie (cu hipnoză indusă versus altceva) și dorim să-i studiem efectul exercitat asupra câmpului cuantic uman. Aici avem o problemă. Ce-o fi ăla, cât de veridic este instrumentul de măsură, de fapt măsor câmpul cuantic uman sau o formă cunoscută și recunoscută de energie specifică funcționării celulelor vii și folosită des de către pseudoscientiști ca argument al aurei? În ce jurnale serioase s-a definit câmpul cuantic uman, unde au fost publicate, de către cine și care este valoarea științifică a acestora? Mai ales, cât de replicabile sunt aceste măsurători? Ne putem strădui să găsim repere științifice ale unei asemenea abordări sau, poate, ne aflăm în fața a altceva și care nu are nicio treabă cu știința? Ce ziceți?

Se bazează pe un acord al comunității științifice

Exemplul de mai sus este doar un extras infim dintr-o lucrare aberantă, din păcate nefiind unica. Dacă doctoratul s-ar fi dat la litere pe tema romanului SF la începutul secolului XXI, ar fi fost o teză apreciată și aș fi citit-o cu multă plăcere. Dorindu-se o teză științifică, din păcate, îmi repugnă.

Vă imaginați, poate, că știința ajunge la adevăruri. Nu este deloc așa. Știința ajunge doar la acorduri. Atunci când comunitatea științifică, în urma unor numeroase experimentări și observații, constată o serie de regularități, ele devin legi sau teorii științifice, au un caracter probabilist și sunt valabile până când apar alte legi, teorii sau regularități care completează sau, din contra, contrazic cele cunoscute anterior (vezi teoria heliocentrică versus teoria geocentrică). Nimeni nu are nicio problemă în a renunța la teoriile științifice existente, dacă noile teorii se bazează pe dovezi și nu pe aberații. Aceste dovezi trebuie însă trecute prin furcile caudine ale unei comunității științifice reale și nu închipuite. Publicarea în jurnalele de specialitate este un indicator al calității științifice doar în cazul în care jurnalul este credibil. Ca și în presă, în care există tabloide și ziare de știri serioase, și în comunitatea științifică se întâmplă la fel. Dacă doresc, în maximum o săptămână pot fonda un jurnal cu tot ce trebuie (formal vorbind) pentru a avea un caracter aparent științific și să public tot felul de năzbâtii acolo. Nu este nimic ilegal în asta, doar imoral. Jurnalele credibile se construiesc însă în timp, cu multă muncă și cu seriozitate.

În mod sigur este bine să medităm și să revenim asupra acestui subiect, deoarece este de maximă importanță pentru toți cei care au pretenții academice. Sunt enorm de multe de spus și nu avem cum să le acoperim într-o singură postare pe blog, fie el și de știință. În finalul acestui articol, putem găsi o rețetă cu care să contracarați orice pseudoscientist și cu care să puteți oricând verifica dacă o informație are sau nu caracter științific: întrebați (sau căutați) ce dovezi susțin acele afirmații, cine a publicat pe această temă, în ce jurnale, unde și când. O informație verificată înseamnă o țeapă ratată.

Știința adevărată și adevărul științific

Cuvântul „cercetare” trezește emoții diferite de la persoană la persoană. Pentru unii, cercetarea științifică înseamnă un Olimp cu căi închise, inaccesibil „muritorilor”. Alții, când aud de cercetare, își imaginează un grup de oameni cu halate albe și păr vâlvoi, ușor distrați, ca să nu spun țăcăniți de-a binelea și care amestecă substanțe în eprubete ori scriu formule complicate pe tablă. În fine, pentru un student, cercetarea poate însemna o șansă de a pune în practică cele învățate la cursuri sau un coșmar atunci când trece la a doua parte a tezei de licență, masterat sau doctorat. Pentru a nu crea confuzii, haideți să deschidem Dicționarul Explicativ al Limbii Române și să căutăm cuvântul „cercetare”. Constatăm existența mai multor definiții, dintre care vom alege doar la câteva, cele relevante domeniului nostru de interes (Academia, 2009).

  • „Investigație originală în scopul dobândirii de noi cunoștințe științifice sau tehnologice.”
  • „Studiu amănunțit efectuat în mod sistematic cu scopul de a cunoaște ceva; investigație”
  • „Un proces activ și sistematic pentru a descoperi, interpreta sau revizui fapte, evenimente, comportamente sau teorii, sau să facă aplicațiile practice cu ajutorul unor astfel de fapte, legi sau teorii.”

Putem, oare, sistematiza aceste definiții ale cercetării astfel încât să clarificăm, o dată pentru totdeauna, ce înseamnă conceptul? Sigur că putem, doar de aceea am fost înzestrați cu rațiune.

Cercetarea ca studiu sistematic

Într-o primă accepțiune, cercetarea științifică este un studiu amănunțit, o examinare, o investigație. Bine, dar ce investigăm, ce studiem atât de amănunțit încât ajungem să transpirăm de efort? Și, în definitiv, de ce atâta efort? Pentru că orice cercetare științifică urmărește să găsească răspunsul la o întrebare, numită „întrebare de cercetare”. Am putea crede că este foarte simplu să punem o întrebare de cercetare, nu-i așa? Nu prea! Dacă aș avea 2 sau 3 ani și aș încerca să trag un scaun după mine, aș putea vedea cât de greu este. Cum spiritul de cercetător se manifestă devreme, mi-aș putea pune întrebarea dacă ar exista o modalitate mai ușoară de a deplasa obiectele grele. S-ar putea să constat, după un timp mai lung sau mai scurt, că acea modalitate chiar există și se numește roată.

Așadar, o întrebare de cercetare nu apare spontan. În general, un cercetător observă lumea din jurul său, identifică problemele potențiale, le analizează, investighează dacă nu cumva există deja soluții, dacă nu cumva problema a fost cercetată și abia apoi va putea să-și pună o întrebare de cercetare.

Întrebarea de cercetare izvorăște, în mod evident, din curiozitate. Asta este, cercetătorii sunt curioși ca niște motani. Ar rămâne însă fără răspuns dacă ne-am rezuma doar la a fi curioși. Prin urmare, răspunsul la o întrebare de cercetare poate să apară prin proiectarea și implementarea unor studii. Ce înseamnă mai exact acest lucru? Nimic altceva decât colectarea unor date (informații, fapte) de la persoane sau din natură, analiza acestor date și interpretarea rezultatelor observate. Dar datele se colectează așa, haotic? Analiza și interpretarea se fac după ureche? Între noi fie vorba, uneori lucrurile stau chiar așa, dar aceea nu este cercetare științifică. Atât colectarea datelor, cât și analiza și interpretarea acestora sunt procese sistematizate, respectându-se o serie de pași, un algoritm. Convenim astfel să denumim modalitatea în care un cercetător proiectează și implementează un studiu, drept metodă de cercetare. Iată că am clarificat câteva concepte importante, analizând doar o mică parte a unei definiții. Să mergem mai departe.

Cercetarea ca descriere sau experimentare

A doua accepție a cercetării are în vedere un proces de investigare sau experimentare pentru a descoperi și interpreta faptele. Ați urmărit cu atenție? Așadar, avem pe de o parte investigare, pe de altă parte experimentare. Adică, prin investigare cercetătorul descrie o serie de fapte, fenomene, procese care au loc în natură sau societate, constatare care ne poate duce cu gândul la o primă clasă de cercetări – cercetările descriptive. În acest caz cercetătorul nu intervine asupra fenomenelor, nu manipulează, nu schimbă și nu controlează nimic. El se mulțumește doar să observe, să constate, să înregistreze informațiile și să le descrie.

Partea de experimentare înseamnă altceva. De data aceasta, cercetătorul nu se rezumă doar la a înregistra faptele, ci intervine activ în desfășurarea lor, schimbă anumite condiții, urmărește și înregistrează efectele acestor schimbări, controlează unele elemente și așa mai departe. Am intrat deja pe domeniul cercetărilor experimentale.

Indiferent de tipul de cercetare, studiile se implementează pentru a descoperi faptele. Dar cum descoperim un fapt? Ei bine, colectând și analizând datele. Spre exemplu, dacă am urmări să găsim răspunsul la întrebarea „sunt mai anxioase fetele în comparație cu băieții în condiții de examen”, cum am proceda? În primul rând, ne gândim dacă avem ceva de manipulat, de controlat. Ei bine, se pare că nu. Așadar, avem o cercetare descriptivă. Putem folosi o scală de măsură a anxietății, pe care o administrăm celor două grupe de subiecți (băieți și fete) în condiții de examen și colectăm răspunsurile acestora. Adică am colectat informațiile (datele). Ce facem apoi cu aceste date? Ei bine, le analizăm și presupunem că observăm un nivel mai ridicat de anxietate în cazul fetelor în comparație cu cel al băieților în condiții de examen. Aceasta reprezintă o descoperire a unui fapt.

Descoperirea faptelor, uneori numită și diagnostic, nu poate fi suficientă. OK. Am constatat că fetele sunt mai anxioase în comparație cu băieții atunci când persoanele se află în condiții de examen. Întrebarea logică ce urmează este „de ce?” De unde această diferență? Care ar putea fi motivele acestei constatări? Și, nu în ultimul rând, o fi bine sau o fi rău? Ce putem face să ameliorăm lucrurile dacă e de rău? Cu alte cuvinte, intrăm în ceea ce numim interpretarea faptelor.

Cercetarea în relație cu teoria

A treia accepție: un proces de investigare sau experimentare pentru a crea o teorie sau pentru a o revizui în conformitate cu noile fapte descoperite. Avem deja o idee destul de bună despre ceea ce este o teorie. Știu că atunci când auziți acest cuvânt nu vă gândiți la ceva de genul „ei, asta-i doar teorie, în practică e altfel” sau la „teoria ca teoria, practica ne omoară”. Dar să vedem și ce spune prietenul nostru, DEX-ul (Academia, 2009)?

  • „Răspuns sau soluție la o chestiune filozofică sau științifică, bazată pe dovezi și coordonată sistematic cu alte răspunsuri într-un întreg doctrinar; interpretare bine întemeiată a dovezilor”
  • „Oricare dintre încercările de a explica același set de fapte sau aceeași problemă”
  • „Formă superioară a cunoașterii științifice care mijlocește reflectarea realității.”
  • „Ansamblu sistematic de idei, de ipoteze, de legi și concepte care descriu și explică fapte sau evenimente privind anumite domenii sau categorii de fenomene.”
  • „Sistem de principii, de idei, obținute prin generalizarea experienței umane, care reflectă legitățile naturii, societății și gândirii. “

Și mai sunt. Multe. Vă las dumneavoastră plăcerea să le descoperiți. Din toate definițiile rezultă o singură concluzie: o teorie reprezintă un mod de a explica de ce și cum se întâmplă faptele, fenomenele, procesele. Altfel spus, după un număr foarte mare de observații, se constată anumite regularități. Aceste regularități formează, în anumite condiții, o teorie. De ce avem nevoie de teorii? Simplu. Pentru a învăța și înțelege din experiența umanității, am mai spus-o. De exemplu, legea atracției universale susține că două corpuri se atrag reciproc printr-o forță direct proporțională cu produsul maselor acestora și invers proporțională cu pătratul distanței dintre ele. Cum a apărut această lege? În decursul istoriei, oamenii au observat că obiectele cad. Sunt convins că mulți s-au întrebat de ce se întâmplă acest lucru, mai ales când stăteau la umbră sub cocotieri, cam pe atunci, apărând și regularitatea; scapi un vas din mână, cade și se sparge, niciodată nu o ia în sus pentru a se pierde în cer. Chiar dacă această regularitate a fost observată încă din zorii umanității, au mai trecut mii de ani până când s-a născut Isaac Newton (1643-1727) și a cuantificat-o. Mai mult, i-a și căzut un măr în cap și l-a iluminat (se pare că lucrurile nu au stat chiar așa, aceasta fiind o legendă).

O teorie se poate crea atunci când datele, observațiile, converg și susțin un anumit tip de explicație. Acest tip de cercetare, în care datele susțin o anumită explicație și care devine o teorie, poartă numele de cercetare inductivă. Timp de mii de ani, faptele, observațiile, au condus la ideea că un obiect lăsat liber la orice înălțime este atras de pământ. Se vedea clar acest lucru, dar nu se știa de ce. A fost nevoie de geniul lui Newton pentru a se descoperi explicația sub forma legii atracției universale.

În acest punct, avem o veste foarte proastă. Chiar dacă o teorie pare foarte solidă, imbatabilă, inatacabilă, ea nu este altceva decât o explicație. Adică este valabilă atâta timp cât nu apar alte fapte care să o contrazică. Ați putea trăi cu impresia că lumea științifică este una armonioasă, în care un fondator de teorii este adulat precum un zeu. În realitate lucrurile stau exact invers. Lansarea unei teorii atrage, ca un magnet, un val de cercetări care nu au alt scop decât să testeze teoria, să verifice cât de solide sunt explicațiile, să o desființeze sau să o îmbunătățească. Aceste cercetări poartă numele de cercetări deductive.

Din fericire, lumea științifică nu este o lume democratică, teoriile nu se supun la vot, ci de demonstrează. Mai rar ești lăudat, cel mai frecvent colegii de breaslă abia așteaptă să-ți arate că te-ai înșelat, să-ți facă „bucăți” teoria, să-ți demonstreze cât de șubredă este, să caute acea situație unică, acel caz singular care poate desființa întreaga construcție. Omul de știință nu este deloc credul, el are nevoie de dovezi și, dacă se poate, de explicații universale. Această atitudine poartă numele de scepticism științific și, dacă nu ar fi existat, probabil că și acum am locui prin peșteri, ne-am încălzi la foc și am face sacrificii umane la eclipsă.

Știm bine că și legea atracției universale, oricât de genială a fost (și este), nu poate fi considerată infailibilă și nu putea explica, spre exemplu, orbita unei anumite planete. A fost nevoie de un alt geniul, Albert Einstein (1879-1955), care a completat această teorie, rezultând teoria relativității restrânse. Iată un exemplu clasic de cercetare deductivă. Mai mult, teoria relativității nu a fost, nici ea, acceptată până nu a existat susținerea unor observații astronomice în urma aceluiași proces de cercetare deductivă.

Cercetarea în relație cu practica

Ultima accepțiune a definițiilor cercetării arată că este vorba despre un proces de investigare sau experimentare pentru a genera aplicații practice ale teoriei. Ne întoarcem, nu-i așa, la sintagma „teoria ca teoria, practica ne omoară”. Teoriile au, așa cum am văzut, putere explicativă. Însă explicațiile ar fi inutile dacă nu ar contribui la îmbunătățirea lumii în care trăim. Dacă doriți să știți, cam tot ceea ce folosiți dumneavoastră, de la computer, tabletă sau telefon la mărul din care mușcați, reprezintă, mai mult sau mai puțin, aplicații ale unei teorii. Din acest motiv, atunci când blamați știința și preferați abordările mistice, cred că ar fi cinstit să renunțați și la beneficiile sale.

Despre relația cercetării cu practica am putea scrie mii de pagini. Nu doresc însă să vă plictisesc în vreun fel, din acest motiv mă voi rezuma doar la a vă preciza că tipurile de cercetări care au în vedere obținerea de aplicații practice imediate poartă numele de cercetări aplicate. Astfel au rezultat toate bunurile și serviciile de care beneficiați. Alte cercetări nu au aplicații practice imediate și poartă numele de cercetări fundamentale sau teoretice. Teleportarea fotonilor, bosonul Higgs, studiile din domeniul mecanicii cuantice, nu au, deocamdată, aplicații practice (știu că unii psihologi „au la degetul cel mic” aplicațiile mecanicii cuantice, sau cel puțin așa cred ei), însă au o argumentare științifică solidă. Un lucru comun este acela că, mai devreme sau mai târziu, cam toate cercetările fundamentale dobândesc aplicații practice.

Ce este și ce nu este cercetarea științifică

Am văzut deja o bună parte din ceea ce este cercetarea științifică și consider că ar fi o idee grozavă să concluzionăm:

  • În mod clar, avem în vedere un studiu sistematizat, etapizat și repetitiv. Cercetarea presupune căutări repetate, pași multipli, reveniri;
  • O analiză atentă a ceea ce au studiat deja alții, o repetare a studiilor altora astfel încât să se observe fapte anterior omise. Din acest motiv, orice cercetare are elemente de originalitate, chiar dacă este replicată;
  • Un proces ghidat de o întrebare sau de o problemă și în urma căruia se urmărește obținerea unui răspuns demonstrabil și pertinent;
  • Un proces de căutare repetitivă și sistematizată a informației, ghidat de un obiectiv foarte clar;
  • O modalitate de obținere a răspunsului la întrebarea de cercetare, pe bază de fapte observabile, în urma unei activități sistematizate de colectare, analiză și interpretare a informației;

Vă las pe dumneavoastră ca pornind de la cele patru accepțiuni ale definițiilor să găsiți alte modalități de combinare pentru a descoperi ce mai înseamnă cercetarea științifică. Și acesta este, nu-i așa, un demers de cercetare. Poate că ar fi bună și o expunere prin contrast, astfel încât să aveți o idee legată de ceea ce nu este cercetarea științifică:

  • Nu este un simplu demers de colectare de informații și de rearanjare sau prezentare într-o altă formă a informațiilor;
  • Nu este o compilație sau un plagiat. Faptul că luați text din diferite cărți, mai schimbați ordinea paragrafelor, mai scrieți pe alocuri cu propriile cuvinte, nu înseamnă că faceți cercetare;
  • Nu este o sinteză. Prezentarea cercetărilor existente, a opiniilor diferiților autori pe o anumită temă nu reprezintă o cercetare, doar o expunere a cunoștințelor existente. Chiar dacă face parte din demersul cercetării, o asemenea abordare, singură, nu constituie o cercetare.
  • Nu este o analiză de date. Chiar dacă analiza de date face parte integrantă din demersul cercetării științifice, ea nu se poate rezuma doar la atât. Contrar opiniilor multora, nu tehnicile sofisticate de analiză statistică a datelor dat valoare unei cercetări, ci noutatea și semnificația practică a descoperirii.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.