Salt în timp. În 1988 cu mintea de acum..

Când eram un tânăr și neliniștit puștan, în pragul majoratului, obișnuiam să mă întind pe o canapea, să închid ochii și să fac un salt în timp. Îmi imaginam cum trec anii în mod accelerat, cum mă văd matur, cu familie, carieră, cum îmbătrânesc și cum mor, încercam să călătoresc în viitor și să-mi văd viața, mai ales atunci când, sătul de apostrofările alor mei, mă retrăgeam în propria-mi minte.

Acum, uneori, procedez invers. Închid ochii, îmi imaginez că sunt în clasa a XI-a de liceu, în anul 1988, pe aceeași canapea și vin din partea opusă a arcului peste timp, către tânărul plin de entuziasm și de prostie de atunci și încerc să-l trezesc din reverie. Oare ce i-aș spune? Oare, dacă mi-aș putea transfera conștiința în acel trup din anul 1988, păstrându-mi amintirile și experiența, ce n-aș mai face? Nu știu. Probabil multe, însă, cu certitudine, nu aș mai repeta următoarele experiențe, descrise după cum mi-au venit în minte, fără a pune o relație de ordine între ele:

1. N-aș mai face psihologia

În anul 1988 mă pregăteam pentru medicină și făcusem o pasiune din asta, în ciuda avertismentelor date de profesorul de matematică, regretatul Crezant Ghenghea, care îmi recomanda să urmez o carieră inginerească. M-a prins „loviruția” exact în vacanța de iarnă a anului 1989, în clasa a XII-a, având încă în minte ideea medicinei. Prin primăvară aflam că se va înființa facultatea de psihologie și, cum cochetam cu lucruri oculte, cu hipnoză, yoga și bioenergie, îmi imaginam psihologia ca fiind un loc în care se învață chestii din astea. N-aș fi renunțat însă la medicină dacă nu mă convingea prietena mea, entuziasmată și ea de acest nume exotic.

Rezultatul se cunoaște. Am dat admitere în 1990 la București și am picat cu brio, am crezut că mi-am învățat lecția și m-am reapucat de învățat pentru medicină, însă se pare că nu mi-a ajuns să fiu prost o singură dată. Iar am renunțat și am dat apoi la Iași. Tot la psihologie, unde am intrat în 1991.

Pentru cei care nu pot să înțeleagă termenii de „învățat” și „picat”, menționez că în perioada respectivă nu se intra pe bază de dosare, universitățile nu se rugau de studenți, era exact invers. La o concurență undeva între 10 și 20 de candidați pe un loc, te pregăteai intens cel puțin un an ca să poți avea o șansă. În general, dădeai două sau 3 examene scrise, care durau cam 3 ore, iar cu „media de la bac” nu aveai ce face. Și, bineînțeles, nu intrau nici analfabeții și nici cei cărora li se rupe de învățat, doar oameni dispuși să-și sacrifice un an din adolescență pentru a avea șansa unei educații superioare. De aceea noi, „decrețeii”, nu suntem amuzanți. Mulți dintre noi am tratat cu seriozitate viața noastră și am rămas așa.

Dar ce i-aș spune tânărului de pe canapea să facă? Clar, să rămână pe medicină și să nu se abată de la drumul său. Și să reducă ieșirile cu prieteni, tocind materia, să se pregătească doi ani, nu unul, și să intre din prima. Apoi, de prin anul 2 sau 3, să-l asculte și pe profesorul de matematică și să facă, simultan, informatica, deoarece ar fi dus, fără probleme, cele două sarcini până la final, pentru că avea cu ce.

2. Nu aș mai rămâne în România

Generația noastră, aceea a „decrețeilor”, a fost, în general, o generație educată și patriotă, care-și iubea țara. Din păcate a fost și o generație extrem de naivă și foarte vulnerabilă la propaganda occidentală, iar de aici ni s-au tras multe. Am rămas în țară sperând, au trecut anii, tot sperând și, probabil, cenușa ori oasele îmi vor rămâne tot aici, însă nemaisperând nimic. Ocazii să plec și să rămân au fost destule, valorificându-mi mintea, nu abilitățile de culegător sau calmul de îngrijitor. Am preferat însă să rămân aici, demonstrând pe deplin că nu m-am vindecat de prostie.

Desigur, mulți mă vor blama și înjura pentru afirmația asta. Păi dacă pleacă toți, cine mai rămâne aici? Fraierii, așa cum am fost și sunt și eu, asta am să le răspund. Și nu mai dați vina pe conducere, pe guvern, pe parlament, pe clasa politică. Ei reprezintă ceea ce am reușit noi să producem. Asta e realitatea, oricât de neplăcut sună. Poporul e sublim, minunat, dar conducătorii sunt jigodii. Pe bune?! Ia, uitați-vă în jur! De la meltenii care te claxonează și te înjură în trafic pentru că le stai în drum, la cei care pun muzica la maximum la 4 dimineața, la cei care-ți scuipă semințe în fața porții, la cei care parchează prin sensul giratoriu sau pe trecerea de pietoni și pot continua așa până dimineața. Ăștia sunt oamenii, ăștia suntem! Nu este vinovat guvernul pentru mârlănia, lenea și nesimțirea unei mari părți a nației. Am uitat să mai fi oameni, am uitat că mai avem și obligații, nu doar drepturi, am uitat că respectul și bunul simț sunt dovezi de civilizație, nu de slăbiciune. Prin urmare, dacă vom lăsa ipocrizia deoparte și nu ne vom mai prosti singuri, vom afla că avem fix ce merităm și merităm fix ce avem. Am avut o țară și n-am știut ce să facem cu ea. Nicio problemă, vor ști alții.

Gânditorii în slogane vor sări acum să-mi citeze din americani, cum că „nu contează ce face țara pentru tine, contează ce faci tu pentru țară”. Da, așa este, cum să nu, doar idealul într-o societate nu e bunăstarea cetățeanului, ci bunăstarea statului. Am fost și eu odată așa, crezând în lozinci înălțătoare, doar că anii m-au făcut ceva mai rezervat. În luna decembrie a anului 1989, pe la început, când vedeai patrule înarmate prin orice oraș, conspiram în taină cu regretata Rodica Ciobanu și cu un bun prieten, Felix Pleșescu, să facem și noi ceva. Poate că inspirat din filmele cu „Pistruiatul”, am decupat litere dintr-o geantă veche, le-am lipit pe o scândură și mi-am făcut o matriță tipografică. Apoi am distrus câteva caiete, ungeam matrița cu cerneală și imprimam „Libertate și pâine sau moarte! Jos Ceaușescu!”, un mesaj conceput cu Rodica Ciobanu, pe atunci profesoara mea de limba română. Le-am împrăștiat prin oraș împreună cu Felix Pleșescu, cu inima cât un purice. Dacă eram prinși, probabil că noi și ai noștri nu am fi avut parte de experiențe prea plăcute.

În ziua „loviruției” chiuiam de bucurie și eu și tata. Doar bunica, ce trecuse prin vremuri, era rezervată și foarte sceptică. Am ajuns acum să înțeleg că cea mai înțeleaptă dintre noi a fost ea. L-am luat pe tata în brațe să oprească gazul dintr-o conductă fisurată, evitând poate să sară blocul în aer și voiam să plec la București. Aproape că m-au legat ai mei. Oricum, până la urmă am fugit, dar deja cei cu care trebuia să merg, plecaseră. Unii nu s-au mai întors. Tot am făcut însă ceva. Înarmat cu un nunchack (deh, să fie acolo, ceva) și îmbrăcat în haine de gărzi patriotice am păzit un depozit de alimente. Pe la miezul nopții m-am pomenit cu tata, și el îmbrăcat la fel. Am stat ca doi soldați în planton, făcând schimbul cu alte echipe, în timp ce se auzeau în zonă, răzleț, focuri de armă.

Nu știu cum să spun, dar pe mulți dintre erorii certificați de mai târziu nu prea i-am văzut pe stradă în acele zile. Este adevărat că unii scoteau timid capul de după draperii. Așa că, iertați-mă, dar zău că nu prea pot primi lecții de comportament revoluționar de la multă lume. Poate doar de la cei cărora le șuiera glonțul pe la ureche.

Da, i-aș spune tânărului să nu zăbovească prea mult pe aici, dar nici să nu se ducă slugă la străini. Să-și termine studiile și să încerce să devină printre cei mai buni, apoi să plece și să facă o carieră într-o țară în care valorile sunt respectate, nu scuipate. După aceea să-și ia și familia.

3. Nu m-aș mai însura la 25 de ani

Sau, poate, nu m-aș mai însura, nu știu ce să spun. E clar că m-am însurat cu fata cu care am fost 10 ani prieten și am mai stat însurat încă 10 ani. N-am să intru în detalii, au fost și bune, și rele, uneori mai mult bune, alteori mai mult rele, cert este faptul că dacă nu aș fi făcut acest pas la 25 de ani, poate evoluția mea era cu totul alta. Da, cu certitudine i-aș spune tânărului să-și vadă de treabă. Până pe la 35 de ani viața și cariera lui sunt mult mai importante decât hormonii sau decât dorința de a părea familist, în rândul lumii.

4. Nu m-aș mai lăsa de arte marțiale

Am început să practic de prin clasa a VII-a și m-am oprit prin anul 4 de facultate. Diferite stiluri, de la Karate Shotokan la Quan Ki Do și, apoi, marea mea dragoste, Shaolin Quan, din care a derivat ulterior Wing Chun. Abandonul total al artelor marțiale, undeva prin jurul vârstei de 27-28 de ani, m-a destabilizat moral, fizic și emoțional, astfel încât au urmat 10 ani de promiscuitate. Ca orice om, am puncte tari și vulnerabilități. Artele marțiale acopereau foarte bine vulnerabilitățile.

Așadar, tinere, ridică-te de pe canapea, ia-ți sacul cu echipamentul și direcția pădure. Ai acolo un teren minunat, care te așteaptă. Ia-ți și tovarășii cu tine. Da, acum e în regulă, vezi însă că peste vreo 8 ani ai să te lași de asta și va fi vai de tine apoi. Oricum, ai să le reiei peste vreo 15-16 ani, dar nu va mai fi la fel. Nu te vor mai ține la fel articulațiile.

Da, cred că aceste 4 lucruri nu le-aș mai face dacă m-aș întoarce, printr-o minune, în timp, în anul 1988. Mi-aș lua în brațe profesorul de matematică și i-aș spune că-i mulțumesc enorm din viitor, aș roade la propriu și la figurat manualele de anatomie, fizică, chimie, dar și pe cele de matematică, astfel încât să nu mai pierd vremea, aș intra și aș termina medicina și informatica, apoi aș pleca din țară – Australia sau Noua Zeelandă. Bineînțeles, încă de la început mi-aș înfrâna hormonii adolescentini, m-aș asigura că am două ore pe zi să-mi fac tehnicile și, poate, aș adăuga antrenamentul de culturism la lista activităților mele sportive.

Aș face, cu certitudine, alte greșeli. Unele grave, altele, poate, mai puțin grave, însă, cu certitudine, ar fi fost mai ușor de tolerat în condițiile în care cele patru puncte de mai sus ar fi fost îndeplinite. Așadar, tinere din orice univers paralel, care stai acum pe canapea și visezi la carieră și la maturitate. Trezește-te cu mintea de acum.

În rest, nu pot decât să vă doresc toate cele bune și nervi de oțel…

P.S. Scriu texte lungi. Așa este și îmi cer scuze pentru asta. Așa suntem noi, „decrețeii”. Am fost obișnuiți cu cărțile de mici. Oricum, dacă nu ați ajuns cu lectura până aici, nu mai reveniți. N-are niciun rost și vă obosiți inutil și mintea.

2 thoughts on “Salt în timp. În 1988 cu mintea de acum..”

  1. Total de acord, dle profesor!!! (da’ acum ca am ramas in Romania, sa inteleg ca nu ne mai ramane decat…linistea padurii?!:)) ….discutia ramane deschisa pe subiectul: ce ramane de facut sau ce a mai ramas de facut…:) Inca ceva, pentru cei care nu se plictisesc citindu-va…care-i feedbackul…pozitiv?!:)))

  2. Din pacate, nu mai putem intoarce timpul ! Poate asa trebuia sa se intample. Avand experientele anterioare, sa valorificam timpul ce ne-a mai ramas !

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.