Wing Chun sau despre cum o luptă durează cel mult 3 secunde

Despre Wing Chun Kuen Kung Fu (詠春拳 Ving Tsun Gong Fu, după Yip Man) sau despre felul în care artele marțiale chinezești (și, în general, cultura chineză) mi-au influențat viața am să tot povestesc. În linii mari, se leagă de perioada adolescenței și tinereții mele, undeva între 15 și 26 de ani, având norocul să întâlnesc, în acea etapă, câțiva oameni deosebiți: Dan Grigoraș (primul meu maestru și mentor, cu care am studiat Karate Shotokan și puțin Qwan Ki Do), Ion Niculiță (al doilea maestru, cu care am studiat imediat după 1989 Qwan Ki Do, o perioadă destul de scurtă însă), Cătălin și Narciz Tașcă (cu care am studiat destul de mult timp Shaolin Kung Fu și Wing Chun Kung Fu, până prin 1996 când am terminat facultatea). Ulterior, au urmat vreo 3 sau 4 ani când am avut și eu câțiva elevi, însă lipsa mea de menajamente și abordarea tradițională a artelor marțiale i-au făcut să plece, rând pe rând, în final rămânând doar doi, Arthur și Vlad, pe care i-am trimis în cele din urmă la Iași, la Cătălin și la Narciz, deoarece după anul 2000 am abandonat artele marțiale și m-am apucat de tâmpenii.

Ei bine, artele marțiale sunt mai rele decât o soție geloasă. Dacă le abandonezi, se răzbună crunt. Duceam dorul echilibrului, al siguranței, al verticalității caracterului și a moralității dobândite anterior, asta ca să nu mai punem la socoteală condiția fizică, însă soarta a avut alte planuri cu mine. Anul 2017 a fost, cu certitudine, un an al schimbării, debutând cu pierderea în greutate (circa 25 de kilograme în 3 luni), câștigul în masă musculară și tonfierea mușchilor, îmbunătățirea condiției fizice și, desigur, redescoperirea artelor marțiale.

Cu ultima parte a fost cel mai greu, însă startul schimbării a fost dat de Riana, de momentul în care ea s-a apucat de Aikido. După o primă perioadă de entuziasm, Riana s-a lăsat brusc. Ori a lovit-o cineva prea tare, ori s-a lovit singură, ori a jignit-o cineva, nu știu, cert e ca nu a vrut să mai meargă la antrenamente. În paralel, destinul a făcut să apară o serie de evenimente care, împreună, susțineau ferm, aproape mă obligau, să mă reapuc de artele marțiale. L-am reîntâlnit pe Sifu Cătălin Tașcă și am început, aproape imediat, Ba Duan Jin, o formă veche de Qigong, apoi Wu Bu Quan, taolu-ul celor 5 forme, reamintindu-mi baza kung-fu-ului de la Shaolin. Din nefericire, o scurtă inspectare a buletinului mi-a arătat că un astfel de stil îmi cam depășește posibilitățile fizice. Flexibilitatea a dispărut iar articulațiile scârțâie, cei peste 20 de ani de lipsă de antrenament spunându-și cuvântul. Riscam să practic de mântuială, așa încât am renunțat. Alternativa imediată a fost Wing Chun – zis și făcut. Sifu Narciz Tașcă mi-a pus la dispoziție materialele necesare, mi-a spus principiile de antrenament, încheind în stilul său expeditiv: când ești pregătit, vii la stagiu să te testez. Cunoscându-l foarte bine și știind ce înseamnă pentru el „să te testez”, am înghițit cu noduri și mi-am spus că atunci când ajung acolo, trebuie ca, într-adevăr, să fiu bine antrenat. Nu de alta, dar de când așteaptă să mi-o dea, atât Cătălin, cât și Narciz.

Pe de altă parte, am încercat să învăț Aikido pentru a încerca să o antrenez pe Riana acasă, în acest sens amenajându-mi un adevărat dojo în sufragerie. Din nefericire, Aikido nu s-a prins de mine. Ori nu mi se potrivește, ori nu am reușit (sau poate nu mi s-au explicat cum trebuie) să-i înțeleg bazele, chiar dacă o combinație între Wing Chun și Aikido pare ideală. Partea bună a acestei experiențe este aceea că m-am împrietenit cu Mircea Bogdan, 1 dan Aikido, dar cu care exersez mai mult Wing Chun și care îmi arată Kali, un stil de luptă filipinez, foarte eficient.  Din fericire, pe partea de armonie mi-a venit în ajutor un alt prieten de-al meu, Sensei Dan Mancaș, maestru 4 dan în Aikijutsu, școala de luptă a samurailor din clanul Takeda, „părintele” Aikido-ului. Mai mult decât atât, am constatat că Aikijutsu mi se potrivește mai bine, chiar dacă are multe principii de luptă diferite de Wing Chun și, în plus, îmi oferă posibilitatea de a studia sabia japoneză, mai exact Iai-do, vechiul Batto-jutsu, ceva ce-mi doream de când mă știu. Mulți alți maeștri au apărut în viața mea în această foarte scurtă perioadă, cum ar fi Sifu Florin Iordănoaia cu care am încercat Wushu și Taijiquan, dar care nu s-au prea lipit de mine,  Sensei Gruia Docan, maestru de karate Kyokushin, pe care nu cred că e prea bine să-l înfrunți, nici măcar în competiții, Sifu Derek Vernon, mare maestru Wing Chun, elev al lui Augustine Fong (linia Augustine Fong – Ho Kam Ming – Yip Man), Sifu Wayne Belonoha mare maestru Wing Chun, elev al lui Sunny Tang (linia Sunny Tang – Moy Yat – Yip Man). Cred că toate acestea sunt semne ale destinului cum că artele marțiale doresc să reintre în viața mea, semne pe care nu este bine să le ignor.

Așadar, totul a plecat de la Riana și s-a întors la Riana. Biata fetiță, aflată la vârsta la care trăiește în lumea poneilor, a zânelor și a prințeselor, beneficiază de un tată situat exact la polul opus, care are îndoieli serioase atât privind bunătatea oamenilor, cât și rezerve sub aspectul capacității și, mai ales, a interesului statului în a-și proteja cetățenii. Prin urmare, mai în joacă, mai în serios, taică-su, recte eu, este decis să o învețe (sau să re-învețe împreună cu ea) Wing Chun și nunchacku iar „unchi-su” Dan Mancaș o va învăța Aikijutsu și Iaido. Pofta vine mâncând, nu-i așa, și poate, în viitor, „unchii” de la Iași sau cei de peste mări și țări vor desăvârși educația marțială pe care încercăm să i-o dăm, atât ca spirit, cât și ca eficiență.

Pentru a înțelege mai bine ce și cum facem, dar și pentru a documenta progresul, pe blog voi povesti cum am învățat Wing Chun, Nunchacku, Aikijutsu și Iaido cu Riana. Voi încerca să descriu poziții, tehnici, să vă povestesc frustrările, dificultățile, bătăile încasate de la maeștri, sincopele și cam tot ce experimentăm și simțim, într-un jurnal ce va sta ca martor al efortului de învățare. Riana are aproape 9 ani, o vârstă perfectă pentru a învăța așa ceva iar eu peste 46 de ani, din nou o vârstă ideală pentru a uita ce am învățat ieri. Ce va ieși din asta, veți vedea.

Câteva principii și strategii de luptă ale Wing Chun

Ng Mui
Ng Mui

Înainte de a descrie cu ce ne ocupăm săptămâna asta, voi iniția o scurtă poveste în care să prezint câteva principii ale stilului de luptă Wing Chun, așa cum le-am înțeles și eu de la maeștri, în cazul de față așa cum le explică marele maestru Wayne Belonoha. De altfel, fiecare postare va conține o astfel de poveste iar astăzi vă voi spune doar că Wing Chun este un stil de luptă creat de o femeie, mai exact de o călugăriță budistă ce a trăit acum peste 400 de ani în China, pe timpul dinastiei Ming, numită Ng Mui (五枚師太 Wu Mei). Provenind dintr-o familie nobilă, Ng Mui a beneficiat de o educație aleasă, în special în artele marțiale, ulterior studiind stiluri taoiste ale școlilor Wudang, dar și budiste, devenind călugăriță în templul Shaolin. După ce dinastia Ming a căzut și s-a instaurat dinanstia Qing (în jurul anilor 1636-1644), Ng Mui s-a refugiat în templul Cocorului Alb unde, împreună cu o altă călugăriță, Miu Hin, pune bazele sistemului celor 5 modele (Hung Kuen), axat pe principiul blocajului și al atacului simultan, dar care conținea și multe tehnici budiste, postulate de Bodidharma și elemente de Qigong, stil din care va deriva mai apoi Wing Chun.

Numele călugăriței Ng Mui nu este legat doar de Wing Chun și Hung Kuen, ci și de inventarea stilului cocorului și al dragonului, precedate de dezvoltarea unui stil propriu în perioada dinastiei Ming, numit Wu Mei Pai, despre care se spune că ar fi fost conceput chiar în Orașul Interzis.

Referitor la Wing Chun, acesta a fost dezvoltat atunci când dinastia Ming se afla în cădere, iar mănăstirea Shaolin a fost distrusă de către Li Zicheng (1641), un lider al forțelor rebele, din cauza faptului că templul sprijinea dinastia Ming. Fiind călugăriță în acea mănăstire, Ng Mui a reușit să fugă spre sud, alături de alți patru maeștri (Jin Sin, Pei Mei, Fung Dou Dak și Miu Hin) iar în timpul pribegiei a fost impresionată de lupta dintre un cocor și o vulpe (unii spun că nu a fost o vulpe, ci un șarpe). Imitând mișcările acestor animale, Ng Mui a creat în secret un stil nou, capodopera sa, iar legenda susține că, după un timp, l-a căutat pe luptătorul trădător care a permis căderea templului Shaolin, unul dintre cei mai buni luptători ai stilului, și s-a răzbunat, ucigându-l cu noul său stil.

Secretul stilului s-a transformat într-unul dintre principiile sale de bază. Chiar dacă era femeie, Ng Mui nu a fost niciodată considerată vulnerabilă, fiind o luptătoare fenomenală, sfârșind, conform legendei, prin a-l ucide pe cel mai talentat luptător al stilului Shaolin și stăpânind până la măiestrie multe alte stiluri de luptă. Totuși, noul său stil combină elemente din cocor, vulpe și șarpe și conține principii ale stilurilor interne de preluare și dirijare a forței, din acest motiv fiind un stil ușor, nu unul dur, precum stilul Shaolin de exemplu, însă termenul de stil ușor se referă doar la modul în care se blochează și se preia energia forței adversarului, nu la atac; aici Wing Chun este extrem de dur, scopul final al stilului fiind acela de a termina lupta dintr-o singură lovitură, cel mult două. În realitate, se consideră că o confruntare în care se utilizează Wing Chun nu poate dura mai mult de 3 secunde, altfel se consideră pierdută – iată o nouă ilustrare a extraordinarei eficiențe a acestui stil.

Yip Man (1893-1972)
Yip Man (1893-1972)

Oricum, numele de Wing Chun nu a fost consacrat de Ng Mui, ci de o foarte frumoasă domnișoară, numită Yim Ving Tsun (嚴詠春). Legenda spune că după ce s-a s-a răzbunat, Ng Mui s-a retras definitiv spre sud, iar în timpul călătoriei a auzit țipetele unei femei pe cale să fie violată de mai mulți golani. În mod evident, a intervenit și le-a spus să plece și să o lase în pace, moment în care aceștia, buni cunoscători și ei de arte marțiale, s-au gândit că n-ar strica două violuri în locul unuia singur. Doar că ideea lor a fost, în mod evident, una extrem de proastă, nebănuind că se confruntă cu unul dintre cei mai talentați, mai eficienți și mai duri luptători ai tipurilor acelora, cu o măiestrie aproape de perfecțiune și cu încă proaspăta amintire și satisfacție a răzbunării. În mod evident, lupta s-a terminat înainte de a începe, unii fugind, alții mușcând pământul. Călugărița Ng Mui nu s-a rezumat doar la a goni golanii. Impresionată la rândul său de frumusețea domnișoarei Yim Ving Tsun, a decis să o învețe noul său stil, astfel încât niciodată să nu mai rămână fără apărare, numindu-l chiar după prima sa elevă: Ving Tsun.

În urma acestei legende rezultă un alt principiu al stilului, anume acela că stăpânindu-l, un om scund poate învinge un om înalt, un om slab învinge un om puternic, un bătrân învinge un tânăr și, poate în primul rând, o femeie învinge un bărbat.

Chan Wah Shun (1836-1906)
Chan Wah Shun (1836-1906)

Yim Ving Tsun, după ce și-a pus la respect pretendenții prea îndrăzneți sau prea nesimțiți, în cele din urmă s-a măritat și, pentru ca să nu trăiască soțul ei cu frică, l-a învățat și pe el noul stil, transmis apoi copiilor și generațiilor următoare, până în timpurile moderne, când îl regăsim pe marele maestru Yip Man (葉問 1893-1972). Acesta a început să practice stilul de la 7 ani, avându-l ca maestru pe Chan Wah Shun (陳華順 1836-1906), un „valutist” chinez din provincia Foshan. Cum pe vremea aceea nu existau bancnote de hârtie, căratul banilor presupunea multă forță fizică, Chan Wah Shun practicând, anterior, și alte arte marțiale externe, dure. Alături de Yip Man, maestrul Chan Wah Shun i-a pregătit și pe Leung Chun (梁春) și Leung Bik (梁壁), maeștri cu care Yip Man se va întâlni pe parcursul evoluției sale.

Leung Jan (1816-1901)
Leung Jan (1816-1901)

La rândul său, Chan Wah Shun a studiat Wing Chun cu marele maestru Leung Jan (梁贊 1826-1901), un medic chinez specializat în fitoterapie, o figură legendară în provincia Foshan. Acesta studiase lupta cu bastonul lung împreună cu un barcagiu, numit Leung Yee Tai (梁二娣), care l-a introdus și în Wing Chun, acesta fiind considerat moștenitorul stilului de luptă cu bastonul de la Shaolin, însă adevăratul său maestru de Wing Chun a fost marele maestru Wong Wah Bo (黃華寶), făcându-se joncțiunea cu linia familiei Ving Tsun.

Bruce Lee (1940-1973)
Bruce Lee (1940-1973)

Despre Yip Man s-au scris cărți, s-au făcut filme, s-a împletit realitatea cu legenda, însă, cu certitudine, faptul că la ora actuală știm despre Wing Chun și îl putem practica, i se datorează. În realitate, nu atât lui, cât unuia dintre elevii săi, poate cel mai faimos, Bruce Lee (1940-1973). Chiar dacă și-a creat propriul său stil (Jeet Kune Do), mai adaptat societății actuale, introducând numeroase elemente din taekwando, dar și din alte stiluri, aspect pe care Yip Man nu l-a prea apreciat și de care nu a fost foarte încântat, se poate observa cu ușurință cum tactica, strategia și principiile Wing Chun stau la baza luptei sale.

Este de notorietate faptul că Bruce Lee a popularizat artele marțiale chinezești în Occident, chiar dacă acest lucru nu a convenit multor maeștri tradiționaliști. Datorită lui avem acces astăzi la frumusețea Kung-Fu-ului chinezesc și-l putem practica în spirit occidental, deoarece prima adaptare occidentală a unei arte marțiale chinezești a fost făcută de Bruce Lee.

Revenind la principiile Wing Chun, din istoria anterioară putem deduce câteva lucruri:

  1. Wing Chun este un stil moale (soft), însă partea moale (Yin) vizează doar modul de a gestiona energia celuilalt, modul de a-i prelua și redirecta forța, pentru că partea dură a stilului este dată de atac, de lovitură (Yang). Acest lucru îi conferă principala sa caracteristică, aceea de stil de impact. Wing Chun nu se bazează pe dezechilibrarea adversarului, nici pe eschive și evitări exagerate, ci pe impactul generat de atac.
  2. Wing Chun postulează finalizarea instantanee a luptei și nu agreează lupta îndelungată. Scopul final îl reprezintă neutralizarea adversarului dintr-o singură lovitură iar o luptă ce durează mai mult de 3 secunde poate fi considerată pierdută. Ca regulă generală, Wing Chun susține evitarea conflictului cu orice preț, însă atunci când lupta devine imposibil de ocolit, distrugerea vine imediat și complet. Din acest motiv, pumnii reprezintă principala armă antrenată iar accentul cade pe viteză. Marii maeștri de Wing Chun sunt capabili să dea 10-12 lovituri pe secundă, cu o forță suficientă de mare pentru a neutraliza adversarul. Evident că la o astfel de viteză aproape orice tehnică de blocaj eșuează.
  3. Wing Chun a fost conceput pentru a învinge adversari dubli ca mărime. O persoană slabă poate învinge o persoană puternică, un om scund poate învinge un om înalt, un bătrân poate învinge un tânăr, o femeie învinge un bărbat. Acest lucru se poate realiza folosind mai multe strategii. În primul rând totul ține de lovituri, atacul în Wing Chun se dă de la distanță mică, este foarte puternic, devastator. În al doilea rând, la forță nu se răspunde cu forță, deoarece se pleacă de la ideea că adversarul este mult mai puternic și nu i-am putea face față. Forței sale îi vom răspunde prin suplețe și viteză. În sfârșit, poate cel mai important lucru, niciodată adversarul nu trebuie lăsat să-și impună lupta, să-și facă stilul. Cu alte cuvinte, nu lupta în lupta adversarului, deoarece are mai multă experiență ca tine, este mult mai puternic și, inevitabil, va câștiga. Wing Chun își impune instantaneu punctul de vedere prin viteză, suplețe și, mai ales, sincronizare. Controlând sincronizarea, controlezi adversarul, luptă după regulile tale, nu după regulile lui.

Sper că v-a plăcut. Desigur, Wing Chun are multe reguli și principii, pe care eu i le repet Rianei, sperând să-i intre bine în cap.  Acum ne antrenăm pentru ceea ce se numește „ancorare”, mai exact exersăm poziția neutră, poziția din care chinezul mulge capra. Mă rog, una dintre variantele de traducere pentru Yi Ji Kim Yeung Ma (二字箝羊馬), principala poziție de antrenament, pe care o vom trata data viitoare.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *