Sunt deștept, sunt frumos, sunt valoros și sunt liber (I)

În ultimul timp, cuvintele din titlu sunt folosite până la uzură și duse în derizoriu. Conceptul de „tânăr frumos și liber” are o semantică ce oscilează între un sentiment aproape sectant de apartenență auto-asumată drept elitistă și o percepție semi-peiorativă, însă ascunde, în opinia mea, o problemă de valoare.

Pe vremea când eram și eu foarte tânăr, nu cine știe ce frumos și, cu certitudine, nu atât de liber, exista un proverb care spunea așa: „Lauda de sine nu miroase a bine”. Sensurile le putem intui, iar societatea de atunci încuraja mai mult demonstrarea valorii prin fapte, nu prin cuvinte. Acceptarea ideii că nu ești chiar așa de bun, de frumos sau de deștept netezea drumul către performanța reală, deoarece îți alimenta dorința de a te auto-depăși. Modestia nu este o dovadă de slăbiciune, ci un respect față de valoarea reală, o înțelegere a limitelor ființei umane și, în același timp, o dorință de progres. Nu poți evolua dacă le știi de toate, la fel cum nu poți turna apă proaspătă într-un pahar dacă acesta este deja plin cu apă stătută. Este simplu și logic.

Acum nu mai sunt tânăr, am rămas la fel de „frumos” dar cu certitudine am devenit mai liber și asta nu în virtutea vreunei libertăți formal clamate, ci pe baza unui soi de înțelepciune pe care ți-o dă vârsta. Sau, poate nu, cine știe? Ideea este că remarc din ce în ce mai des tendința de desființare a unor structuri valorice cu valoare intrinsecă și înlocuirea lor cu structuri valorice cu „valoare” declarativă. Iar ca să înțelegeți ce vreau să spun prin această formulare care sună foarte alambicat, să analizăm o singură chestiune:

1. Zilnic aud replici de genul: „…băi, păi eu sunt deștept băă… de aia!” sau „…te compari tu cu mine, bă? Păi la valoarea și la banii mei….” sau „…fugi mă de aici că la câtă carte am eu… atâtea facultăți, atâtea mastere, atâtea doctorate…” sau „…uită bă ce frumos sunt eu. Mă compar cu ăla…”. Lista poate continua la infinit și sunt sigur că v-ați confruntat și dumneavoastră cu astfel de replici. Ei bine, ce-i în neregulă cu așa ceva?

O primă întrebare pe care aș (mi-aș) pune-o ar fi următoarea: de ce simți nevoia să afirmi așa ceva? Nu se vede? E atât de greu de observat, încât ai nevoie să trâmbițezi? De ce aș simți vreodată nevoia să explic altuia cât sunt de deștept, decât în cazul în care acest lucru nu-i prea vizibil, nu-i așa? Altfel aș lăsa pe celălalt să-mi constate deșteptăciunea și nu aș clama-o eu. La fel și cu frumusețea, banii, valoarea, cultura și alte astfel de atribute. În mod normal, natural, astfel de lucruri sunt vizibile pentru cei din jur și nu au nevoie de întărire. Singura situație în care cineva ar dori să afirme sus și tare că el e deștept (frumos, bogat, cult, talentat, liber etc.) este atunci când, de fapt, nu este. Pentru că nu sunt, pentru că nimeni nu reușește să-mi vadă calitatea pe care cred că o am, simt nevoia să atrag atenția asupra acestui lucru.

Nu știu la alții cum funcționează, dar eu când întâlnesc o persoană care începe să mă copleșească și încearcă să mă uimească lăudându-se exagerat, încep să mă gândesc exact la contrariu. Raționamentul poate fi extins și la libertate, apreciere, loialitate, iubire și așa mai departe. Când vine cineva și începe să răcnească că el e un om liber și nu se supune nimănui încep să mă gândesc cine-l plătește de fapt sau cine-l controlează/manipulează. Când îmi spune cineva cât de mult mă apreciază și ce prieten loial îmi este, încep să mă gândesc oare la cine mă denigrează și privesc mai des în spate. Cât despre iubirea declarativă, cred că fiecare dintre noi asculta șoapte de iubire în timp ce partenerul sau partenera se gândește la altul (alta). Iată de ce cred că mai importante sunt faptele, nu vorbele.

Dar de unde oare a apărut această mentalitate? Habar nu am, pot doar să speculez. Cel mai probabil generația mea, sătulă de modestia, de multe ori falsă, impusă de sistemul socialist, fără să se înțeleagă și valoarea ei, a încercat o educație libertină, confundată cu libertatea. De câte ori nu le-am spus copiilor: „…tu ești cel mai bun, puiul mamii, nimeni nu-i ca tine” sau „… tu meriți tot ce-i mai bun pe lumea asta…” sau „…nu trebuie decât să ceri și totul va fi al tău…”. Mai mult decât atât, unii au transpus vorbele în realitate, astfel încât micul pui de om a crescut cu sentimentul că este un zeu, că toată lumea îi este datoare, că societatea există doar pentru a-l servi. Doar că, la un moment dat, un astfel de rege ajunge să dea piept cu realitatea și constată că lucrurile nu stau chiar așa. Mai mult, crește probabilitatea să se întâlnească acești falși „cei mai buni”. Consecințele potențiale ale unei astfel de mentalități, profund implementată în educația de bază, le vom discuta însă într-un articol viitor.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *