Stagiatură și autonomie în psihologie. Cum ajungi autonom în SUA

Examene

Este la modă „omul nou socialist” în psihologia românească. Psihologii sunt policalificați și multi-specializați, având competențe de la psihologia muncii la psihoterapie și hipnoză. Acest lucru mi se pare ilar și ar fi de înțeles dacă am trăi în secolul XIX. La ora actuală volumul de cunoștințe în psihologie este imens și, oricât de enciclopedic ți-ar fi spiritul, nu poți să le știi pe toate. Așa cum un medic nu poate fi și chirurg și oftalmolog și cardiolog și ORL-ist, tot așa și psihologul nu are cum să fie specializat în toate, doar în cazul în care este superficial și, de fapt, nu cunoaște foarte bine niciun domeniu. Absolvirea unei facultăți de psihologie nu conferă automat statutul de psiholog, ci doar pe acela de absolvent de psihologie. Psihologul se formează toată viața, statutul său socio-profesional fiind dat de experiență și de cunoștințe. În fine, unii nu ajung niciodată psihologi pentru că, pur și simplu, nu sunt făcuți pentru asta. Fiind o profesie nobilă și elitistă, alături de cunoștințe și experiență, un psiholog are nevoie și de „chemare”, talent, de acel „ceva” care diferențiază între noblețea competenței și diletantism.

Stagiatură și autonomie

Experiența în psihologie se dobândește greu. Indiferent câte cursuri și câte școli urmezi, asta nu compensează practica, lucrul efectiv cu oamenii. Ființa umană este prea complexă pentru a fi surprinsă în paginile unui curs, oricât de elaborat ar fi acesta. Așadar, profesia de psiholog „se fură”, prezența unui mentor fiind indispensabilă. Mentorul se numește acum supervizor, însă personal nu-mi place termenul acesta deoarece vehiculez imaginea unui șef de atelier mecanic de pe vremea liceului. Fiecare psiholog debutant are un mentor de la care învață, cu care se consultă, care îi dă sfaturi, sugestii, îi arată ce și cum, asta până când deprinde subtilitățile profesiei și ajunge să se descurce singur. Relația mentor-discipol nu încetează decât atunci când dispare fie mentorul, fie discipolul, și se bazează, în primul rând, pe încredere și respect. E ca relația din artele marțiale dintre maestru și elev, guvernată de aceleași principii morale. Mentorul meu este profesorul Corneliu Havârneanu. Cu el mi-am început cariera, el mi-a îndrumat pașii, m-a învățat, uneori mai dur, alteori mai blând, de la el am „prins meserie” și cu ajutorul lui m-am specializat. Chiar dacă suntem buni prieteni, asta nu exclude criticile constructive de care am, chiar și acum, parte. Relația noastră durează de prin anul 1992-1993, încă din studenție și să nu credeți că a încetat vreodată. Mi-a fost profesor, șef, îndrumător, recenzent, referent și îmi este în continuare prieten și sfătuitor. Învățarea a decurs informal, fără vreun contract sau convenție, dar, probabil, am și avut noroc. Chiar și acum, când am deja un anumit nivel de competență, nu încetez să-i consum timpul solicitându-i opinii, sfaturi sau sugestii, lucru pentru care îi mulțumesc.

Este firesc ca la debutul profesiei un psiholog să efectueze un stagiu, o perioadă de practică efectivă sub îndrumarea unui mentor pentru a câștiga experiență și pentru a deveni autonom. Nu voi aborda chestiunea dobândirii certificatului de psiholog autonom (licența de liberă practică) în România. Cei mai mulți dintre dumneavoastră cunosc deja problema și procedurile. Voi descrie acest proces din perspectiva psihologilor americani, considerați la ora actuală ca având una dintre cele mai puternice școli de psihologie din lume. Vă las apoi pe dumneavoastră să faceți comparațiile.

În Statele Unite ale Americii psihologii câștigă foarte bine, în medie cam 68.640 de dolari anual după statisticile Biroului de Muncă (Bureau of Labor). Asta înseamnă aproape 6.000 de dolari lunar, un venit foarte bun. Din cauză că sunt relativ puțini psihologi autonomi – vom vedea imediat de ce – media veniturilor nu este cel mai bun indicator în acest caz, ci mediana, valoarea care împarte psihologii americani ordonați după nivelul veniturilor în două părți egale. Aceasta este de 82.877 dolari anual, adică aproape 7.000 de dolari pe lună. Jumătate dintre psihologii americani câștigă sub 7.000 de dolari pe lună, cealaltă jumătate peste 7.000 de dolari pe lună. Suna bine, nu-i așa? Cei mai bine plătiți 10% dintre psihologii americani câștigă undeva în jurul a 111.810 dolari anual, iar cel mai slab plătiți 10% câștigă circa 39.200 de dolari pe an, aceștia fiind, în mod evident, stagiarii. Cam 3.200 de dolari pe lună ca începător, e ceva! Desigur, somitățile pot ajunge și la 150.000 – 200.000 de dolari pe an, dar nu țintim noi chiar așa de sus. Câștigurile diferă în funcție de regiune și de domeniul de activitate, după cum e și firesc. Prin California poți câștiga cel mai bine (poate și datorită faptului că-l consiliezi pe Brad Pitt), iar dacă lucrezi în psihologie industrială, experimentală sau în cercetare ai dat lovitura. Nu ai cum să câștigi mai puțin de 90.000 de dolari pe an. Știu că vi se va părea surprinzător, însă consilierii, cei care lucrează în psihologia copilului și psihologii din domeniul clinic sunt cel mai slab plătiți, statistic vorbind. Așa că puneți mâna și învățați cercetare dacă vreți să vă mutați în Statele Unite.

Nu trebuie să vă mai spun că asemenea salarii vin cu un preț, acesta fiind obținerea certificatului de liberă practică, așa-numita licență de psiholog autonom. Până atunci nici nu ești psiholog în America (psychologist) ci doar psiholog aspirant (psychological associate). Îmi aduc aminte că prin anii 2001-2002, când aveam vreo 30 de ani, discutând cu unii psihologi americani le spuneam că sunt și eu tot psiholog. Mare le era mirarea și îmi replicau ceva de genul „Oh, I suppose you are very smart if you’re so young and already psychologist, pal!”. Pe românește, lumea mă considera foarte tânăr pentru a fi deja psiholog și presupunea că-s tare deștept. Normal că mă umflam în pene, dar degeaba. Mai târziu am aflat că nu eram nici măcar aspirant după regulile lor.

În Statele Unite ale Americii și Canada funcționează Asociația Statală și Provincială a Comisiilor din Psihologie (Association of State and Provincial Psychology Boards), o alianță formată prin 1961 și care acordă dreptul de liberă practică psihologilor din cele două țări, un fel de Colegiul Psihologilor din România. Pe lângă alte funcții, asociația are rolul de a organiza examenele de psiholog autonom, de a superviza activitatea psihologilor și de a acredita programele de stagiatură (internship, cum le numesc ei). Ca să ajungi psiholog autonom în America ai nevoie să îndeplinești o multitudine de condiții. Să le luăm pe rând.

I. Educația. La ei nu există psiholog autonom fără doctorat. Va trebui să finalizezi un doctorat, să ai titlul de doctor în psihologie ca să poți profesa independent. Doctoratele lor diferă de ale noastre, în sensul că programele doctorale sunt acreditate și avizate de ASPPB și APA (Asociația Psihologilor Americani). Cele două instituții monitorizează permanent nevoile pieței și recomandă programe doctorale în funcție de acestea. Dacă, de exemplu, în California există un exces de psihoterapeuți și o penurie de specialiști în psihologie organizațională, ASPPB și APA recomandă universităților din acest stat implementarea unor programe doctorale de psihologie organizațională și reducerea programelor doctorale de psihoterapie. Universitățile se conformează, astfel încât la finalizarea studiilor psihologii își pot găsi mult mai ușor de lucru.

II. Experiența. Nu faci nimic cu doctoratul dacă nu ai experiență practică. Așadar, ca să devii psiholog autonom, după doctorat ai nevoie de un stagiu (internship) de minimum 3000 de ore, perioada putând fi prelungită de către mentor. Este posibil ca jumătate din cele 3000 de ore să fie făcute într-un program postdoctoral, însă minimum 1500 de ore se fac în internship. După ce ți-ai finalizat doctoratul într-un domeniu, este greu de presupus că stagiatura va fi făcută într-un alt domeniu al psihologiei. Dacă ai doctorat în psihologie organizațională, cam asta scrie pe fruntea ta. Stagiatura presupune alegerea unui mentor în conformitate cu planul acestuia de formare, semnarea unui contract de internship și la muncă. În România procedează similar medicii. Faci stagiatura în spital, faci treabă, ești plătit pentru asta. Așa este și la americani. Pur și simplu te angajezi, ai un salariu și faci serviciu. Programele de internship sunt, și ele, acreditate de ASPPB și cuprind planul de formare precum și indicatori măsurabili ai competențelor real dobândite. Dacă mentorul consideră că nu ești pregătit, e posibil ca cele 3000 de ore să se transforme în 4000 sau 5000 de ore, până când acesta crede că poți face față evaluării. Dacă ești trimis în fața comisiei de evaluare înainte de a avea competențele necesare, nu numai candidatul pierde, ci și mentorul, riscând să i se suspende programul de internship. Treaba e foarte serioasă.

III. Examene. Aceasta este etapa cea mai grea și care dă fiori pe șira spinării tuturor candidaților. Costă mult, nervi și bani. ASPPB a implementat Examenul pentru Practica Profesională în Psihologie (Examination for Professional Practice in Psychology) sau, pe scurt, EPPP. Bacalaureatul sau examenul de licență sunt glume în comparație cu EPPP. Este un test docimologic de tip grilă, cu circa 230 de întrebări din 8 domenii ale psihologiei: bazele biologice ale comportamentului, bazele cognitiv-afective ale comportamentului, bazele sociale și culturale ale comportamentului, psihologia dezvoltării, psihodiagnostic și psihometrie, tratament, intervenție psihologică, prevenire și supervizare, metode de cercetare și statistică, probleme etice, legale și deontologice, inclusiv legislație. Sunt abordate toate domeniile psihologiei, în ciuda specializării candidatului, din acest motiv APA introducând chiar sfaturi privind abordarea EPPP. Logica existenței acestui examen (apropo, prima formă a sa datează de prin 1965) este foarte simplă. La ei, ca și la noi, sunt o multitudine de universități, private sau de stat, unele mai performante, altele de tot râsul. Accentul nu cade pe ce universitate ai absolvit, ci pe ce știi. Indiferent dacă ai terminat Ovidius, Universitatea București, Spiru Haret, Al. I. Cuza sau Babeș-Bolyai, dacă treci examenul EPPP înseamnă că ai cunoștințe teoretice solide de psihologie, care îți permit să fii profesionist. Întrebările au patru variante de răspuns, sunt construite pe baza teoriei răspunsului la item și au un grad de dificultate ridicat. Chiar și accesul la examen este complicat. Se face pe bază de programare, trebuie să te prezinți la o anumită oră fixată, examenul se dă pe calculator și are, evident, un timp limitat. În plus, costă cam mult, 550 de dolari. Așadar, nu te poți prezenta „la plezneală” în ideea că vei avea noroc. Chiar trebuie să te pregătești serios și cam un sfert dintre candidați nu reușesc să-l ia. Aceștia îl pot da din nou după o perioadă de timp, însă numărul de încercări este limitat. Dacă nu ești în stare să faci punctajul minim și ți-au expirat încercările, te poți apuca de altceva sau rămâi toată viața stagiar. După examenul teoretic urmează evaluarea competențelor, la care se are în vedere planul de stagiatură. Este un examen practic, susținut în fața unei comisii de specialitate și trebuie să demonstrezi că știi meserie. Evaluatorii punctează fiecare indicator de competență și, la final, dacă reușești ești fericit. Cei mai mulți susțin că acest examen este comparabil, sub aspectul efortului și a consumului nervos, cu obținerea titlului de doctor. În unele state cele două examene sunt completate de evaluarea separată a cunoștințelor de legislație în domeniu, astfel încât sesiunea va conține trei probe și nu doar două.

IV. Evaluarea calității umane. După ce examenele au fost luate, drumul către psihologul independent este deschis în condițiile în care se trece de ultimul pas. Se evaluează cazierul judiciar și comportamentul social prin anchetă de teren. Trebuie să rezulte atitudini sociale adecvate, candidatul trebuie să se bucure de respect în comunitatea sa locală, să aibă o anumită notorietate. Dacă ai cazier judiciar sau dacă prezinți un comportament indezirabil social, adio carieră. În definitiv, un psiholog va aduce servicii comunității din care face parte, din acest motiv va trebui să fie, el însuși, un model, să prezinte credibilitate și să se bucure de respect și autoritate profesională. Acest fapt este benefic pentru comunitate, pentru psiholog și pentru breaslă.

Din cele expuse mai sus rezultă că ajungi psiholog în America pe la vârsta de 35-40 de ani dacă ești serios, îți merge mintea și treci prin „furcile caudine”. În momentul în care ai dobândit licența nu-ți mai permiți să-ți bați joc de profesie și se cheamă că ești psiholog adevărat. În cele din urmă, este greu să obții autonomia profesională, însă de pierdut aceasta se poate pierde foarte ușor. Acum se poate înființa propriul cabinet sau propria clinică de psihologie, se poate aplica pentru acreditarea unui program de internship, ieși pe piață, îți vinzi competența și ajungi la sumele prezentate la început. În cazul în care cineva practică autonom psihologia fără licență, are o problemă foarte mare. Pedeapsa nu este doar pe linie disciplinară, ci și penală, acest lucru constituindu-se în infracțiune și se sancționează cu închisoare. Se pare că americanii sunt mult mai conștienți în ceea ce privește pericolul social al diletantismului în psihologie.

5 thoughts on “Stagiatură și autonomie în psihologie. Cum ajungi autonom în SUA”

  1. Buna ziua, sunt absolventa a facultății de Psihologie, Iași, in acest moment sunt in supervizare in psihoterapie sistemica de cuplu și familie. Mi-as dori sa pot profesa in SUA, formarea mea din România îmi este recunoscuta in America? As vrea câteva informații privind recunoașterea facultății și a formarii acolo. Va mulțumesc

    1. Nu, formarea profesională nu este recunoscută în Statele Unite și nici în Europa nu știu dacă în afara masterelor se mai recunoaște ceva. Este destul de complicată procedura de recunoaștere a studiilor românești în SUA, sistemele sunt destul de diferite. Cea mai simplă variantă ar fi să urmați un doctorat acolo.
      Aveti cateva informatii utile aici:
      http://www.rprs.ro/Resurse/Details/Procedura-de-echivalare-a-studiilor-in-SUA

  2. Avand in vedere ca ma pregatesc pentru doctorat in SUA, am cateva completari pozitive:
    – experienta se face si in timpul doctoratului si de regula incepand cu anul II esti obligat la intre 10 si 20 de ore de practica/saptamana si se desfasoara in diverse clinici si spitale sub supervizare locala. Cei din ani mai mari au posibilitatea sa ajunga la 20 daca si-au indeplinit alte cerinte specifice lucrarii de doctorat. Nu toti ajung la cele 20 pentru ca sunt bursieri full si au responsabilitatea de a preda/lucra pentru profesorul coordonator contra sumei de bani primita pt bursa, insa APA impune minim 10 ore.
    – cine vrea sa se formeze in neuropsihologie trebuie obligatoriu sa mearga in practica in domeniu inainte de a aplica la internship (sectii de neurologie, psihiatrie, neurochirurgie, departamente de neuropsihologie care servesc un spital intreg etc)
    – toate orele de practica doctorale se contabilizeaza in Mypsychtrack, o aplicatie unde supervizorul aproba orele de practica si ti se numara tot: ore de evaluare, ore de psihoterapie (ca da, faci si psihoterapie acolo, toti ies cu astfel de competente). Cand incepi internshipul deja ai ceva experienta, stii sa lucrezi cu diverse scale si esti pregatit intr-o oarecare masura sa fii independent (fata de practica anterioara) dar nu in totalitate autonom. Internii si rezidentii primesc oportunitatea de a superviza doctoranzi, ca sa se formeze ca viitori supervizori
    – conform ultimului raport despre salariul neuropsihologilor, acesta variaza in functie de anii de experienta iar cei cu vechime ajung sa castige si 900 000$/an (http://www.tandfonline.com/doi/pdf/10.1080/13854046.2016.1140228?needAccess=true, Table 24. Annual incomes by general work setting, Min–Max) PS: la ei se deconteaza evaluarile si psihoterapie, multi bani vin si de la asigurarile de sanatate prin decontare
    – cand esti la internship si rezidentiat faci garzi, ramai peste noapte in spital pentru ca te solicita cadrele medicale. De exemplu, nu scot un pacient in stare vegetativa de pe aparatele care il mentin in ”viata” fara ca psihologul sa se ocupe de familie. Nu se poarta in toate spitalele din toata tara, dar in mare parte in spitalele universitare, centre de trauma etc, acolo unde psihologii nu au doar program 9 – 17 ca de birou

    Poate intr-o buna zi vom lua si noi partile bune din oragnizarea lor.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *