Evoluția evaluării personalității

Cu certitudine, existența diferențelor interindividuale a fost remarcată încă din zorii civilizației umane. Faptul că oamenii nu sunt la fel, nu simt la fel, nu gândesc la fel conduce automat la ideea că aceștia nu pot executa eficient decât anumite sarcini, în conformitate cu propria lor structură de gândire și simțire. Din acest motiv putem spune că, la nivelul simțului comun, evaluarea personalității începe odată cu civilizația umană. Încă din Antichitate, Aristotel (384-322 î.Hr) propunea fiziognomia ca metodă de cunoaștere a personalității. Aspectul fizic, mai ales forma capului, a ochilor, a buzelor reprezentau indicatori ai criminalității, virtuții sau puterii.

Această idee s-a impus atât de bine, încât a persistat până prin secolele VIII-XIX, având adepți chiar și în prezent, în pofida faptului că nu se bazează pe dovezi științifice. Este, astfel, de notat curentul frenologic, lansat de anatomistul Franz Joseph Gall (1758-1822), care susținea că prin studiul conturului craniului se pot deduce trăsăturile de personalitate.

Iată cum cunoașterea prealabilă a acestor caracteristici a reprezentat, timp de milenii, un deziderat al comunităților umane, însă o abordare științifică a devenit posibilă doar în cea ce-a doua jumătate a secolului al XIX-lea, odată cu primele cercetări efectuate de Wilhelm Wundt (1832-1920) în cadrul laboratorului de la Leipzig (1879). Fiind un experimentalist convins, Wundt nu a depășit domeniul proceselor observabile, astfel încât cercetările acestuia au vizat, îndeosebi, timpii de reacție.

Chiar dacă, în anul 1883, un asistent de-al său, James McKeen Cattell (1860-1944), i-a propus drept teză de doctorat studiul diferențelor interindividuale privind timpii de reacție, Wundt nu a fost de acord. Această dispută dintre Wundt și Cattell a reprezentat, sub aspect științific, începutul testelor psihologice, debutul ideii conform căreia diferențele interindividuale pot fi cuantificate. De altfel, chiar și conceptul de „test mintal” îi este atribuit lui James McKeen Cattell, fapt care demonstrează, încă o dată, că în știință dezacordul duce la progres.

Până în anul 1917 așa-numitele teste psihologice vizau evaluarea aptitudinilor, cel mai cunoscut instrument fiind scala de inteligență, construită de către Alfred Binet (1832-1920) împreună cu Theodore Simon (1872-1961), pentru identificarea copiilor cu intelect de limită. A existat însă, în 1910, inițiativa psihiatrului elvețian Carl Gustav Jung (1875-1961), fondatorul psihologiei analitice, de a crea „metoda asociațiilor”, în care se prezenta pacienților o listă standardizată de cuvinte, aceștia urmând să asocieze cuvintele cu ce le venea în minte. Pe baza cercetărilor efectuate, Jung oferă reperele necesare în vederea administrării și interpretării, publicând rezultatele (Jung, 1910), acesta fiind considerat primul test de personalitate din istorie.

Anul 1917 a fost un reper important în psihologie, deoarece Statele Unite al Americii intră în Primul Război Mondial, punându-se problema evaluării unui număr foarte mare de recruți din punct de vedere al stabilității psihice, în acest sens fiind cooptat un elev al lui Cattell, Robert Woodworth (1869-1962), care a avut ideea construirii unei liste de întrebări cu răspuns dihotomic (de tip „Da” – „Nu”) ce vizează stabilitatea emoțională și funcționează ca un instrument de tip screening. Însă, până să finalizeze Woodworth instrumentul său, s-a terminat războiul. Rezultatele cercetărilor au fost, totuși, publicate în anul 1919, chestionarul cu 117 întrebări numindu-se „Personal Data Sheet” , având utilitate în domeniul civil (Woodworth, 1919). Chiar dacă astăzi proba lui Woodworth ar fi considerată extrem de simplă, chiar naivă, „Personal Data Sheet” reprezintă primul chestionar de personalitate și pune bazele tuturor cercetărilor ulterioare din acest domeniu.

Instrumentul a fost, mai târziu, cunoscut sub numele de „Woodworth Psychoneurotic Questionnaire”, iar în prima versiune avea 200 de itemi ce vizau: anxietatea, depresia, impulsivitatea, coșmarurile și mersul prin somn, problemele de memorie, comportamentul compulsiv și ipohondru, problemele de memorie, timiditatea și depersonalizarea. Rezulta un scor unic, calculat în urma raportării la etalon, pe care Woodworth l-a denumit indice de psihonevroză.

Chestionarul lui Robert Woodworth „măsura” o singură dimensiune, anume stabilitatea emoțională, construct definit destul de vag în literatura timpului sub sintagma de „simptome nevrotice”. Câțiva ani mai târziu, un alt psiholog american, profesorul Robert Gibbon Bernreuter (1901-1995) de la Universitatea Pennsylvania, dezvoltă, în anul 1931, primul instrument multidimensional de evaluare a personalității, numit „Bernreuter Personality Inventory”, deschizând astfel calea inventarelor multifazice de personalitate.

Instrumentul urmărea să măsoare, cu ajutorul unui număr de 125 de itemi, șase caracteristici ale personalității: tendințele nevrotice, introversia-extraversia, dominanța-supunerea, sociabilitatea, auto-suficiența și încrederea, constituind, în același timp, baza pentru alte inventare de personalitate, foarte răspândite în zilele noastre (MMPI, NEO-PI etc.). Ca și la instrumentul lui Woodworth, scorurile rezultate din „Bernreuter Personality Inventory” aveau o bază normativă, fiind însă primul instrument de diagnostic al personalității disponibil comercial.

Toate chestionarele dezvoltate până în jurul anilor ’40 ai secolului XX aveau itemii rezultați în urma unor decizii logice pe care le luau autorii, în baza experienței lor clinice, a interviurilor cu pacienții sau a informațiilor publicate în literatura de specialitate, având, în majoritatea cazurilor, un conținut destinat evaluării psihopatologice. În foarte scurt timp, astfel de itemi și-au dovedit limitele, mai ales atunci când erau administrați unor persoane normale. Pe de o parte, subiecții normali aveau dificultăți în a se raporta la situații de patologie clinică iar pe de altă parte, conținutul explicit al acestora genera foarte ușor tendințe de fațadă, în funcție de scopul evaluării.

Din acest motiv, în anul 1943, doi cercetători de la Universitatea din Minnesota, Starke R. Hathaway (1903-1984) și John Charnley McKinley (1891-1950) au propus ca metodă de elaborare a itemilor așa-numita „metodă a grupelor contrastante” (Hathaway & McKinley, 1943). Astfel, itemii urmau să fie selectați nu pe baza experienței clinice a autorilor, ci în funcție de relațiile concrete, observate în comportamentul grupelor contrastante de subiecți (de exemplu, grupul depresivilor și cel al persoanelor normale). În acest mod erau reținuți doar itemii care demonstrau diferențe semnificative sub aspectul frecvenței răspunsurilor între persoanele normale și persoanele cu probleme patologice, rezultând un inventar foarte bine cunoscut, utilizat și în prezent. Este vorba despre MMPI, inventarul multifazic de personalitate Minnesota, care deschide calea probelor empirice de evaluare a personalității.

Puțin mai târziu, psihologii implicați în dezvoltarea instrumentelor de diagnostic a personalității au început să utilizeze corelațiile și alte metode statistice derivate din acestea, cea mai cunoscută fiind analiza factorială. Este momentul de glorie pentru un alt psiholog american, Raymond Bernard Cattell (1905-1998). Acesta a pornit de la o listă inițială de 4000 de adjective ce descriau diferite aspecte ale personalității. În urma cercetărilor repetate, lista a fost redusă la 171 de adjective, transformate apoi itemi, rezultând, în urma analizei factoriale, un număr de 16 scale, pe care Cattell le-a considerat ca fiind cele mai relevante trăsături de personalitate.

În acest fel, în anul 1949, Raymond B. Cattell lansează un instrument pe care îl cunoaștem și astăzi sub denumirea de 16PF – Sixteen Personality Factor Questionnaire. Acest inventar nu se baza nici pe vreo experiență clinică a autorului, nici pe observații empirice, ci pe metode statistice. Din acest motiv, 16PF este considerat primul dintre chestionarele cu baze constructive teoretice, cunoscute și sub numele de instrumente factoriale.

Modelul 16PF continuă să fie acceptat și utilizat pe scară largă în evaluarea psihologică a personalității. Recent, alți doi psihologi americani, Paul Costa și Robert R. McCrea, îmbinând analiza factorială cu metodele empirice, au propus ca structură de bază a personalității modelul OCEAN (Openness to experience, Conscientiousness, Extraversion, Agreeableness și Neurotism), mai bine cunoscut ca modelul BigFive, din care a rezultat unul dintre cele mai cunoscute inventare de personalitate, anume NEO Personality Inventory (NEO PI), revizuit de către autori în anul 1985 și publicat sub forma NEO PI-R.

Această categorie de instrumente de evaluare a personalității a devenit cunoscută sub numele de chestionare auto-administrate (self-report inventories). Persoanelor li se pune o întrebare și, în funcție de modul în care răspund la acea întrebare, se pot deduce anumite caracteristici ale personalității. În timpul în care Woodworth căuta soluții pentru instrumentul său de tip screening, un psihiatru elvețian, discipol al lui Sigmund Freud, era preocupat de ceea ce văd indivizii atunci când le sunt prezentate o serie de imagini nestructurate. Este vorba despre Hermann Rorschach (1884-1922) care a prezentat unui număr mare de persoane normale și persoane cu diferite tulburări psihice, 10 planșe care conțineau, fiecare, câte o pată de cerneală și a înregistrat ceea ce persoanele spuneau că văd în imaginile respective. Rezultatele acestor cercetări le va publica în anul 1921 în lucrarea „Psychodiagnostics”, în care va descrie și modalitatea de administrare, cotare și interpretare a ceea ce numește „Metoda Planșelor Rorschach (Rorschach Inkblot Method)”, ulterior cunoscută sub numele de „Testul Petelor de Cerneală” sau, mai simplu, „Testul Rorschach” (Rorschach, 1942).

Ca și Woodworth, Rorschach urmărea nu o descriere a caracteristicilor personalității, ci o identificare a persoanelor cu tulburări de personalitate. Modalitatea în care a ales să-și atingă scopul este însă radical diferită și reflectă caracteristicile școlii psihanalitice. Din povestirile a ceea ce „văd” persoanele în imagini nestructurate sau ambigui se pot deduce aspecte ale personalității. Acest mecanism a fost denumit ceva mai târziu proiecție, Rorschach fiind astfel inițiatorul unei alte categorii de instrumente de diagnostic a personalității, numite probe proiective.

Pornind de la ideile lui Rorschach, mecanismul proiecției a fost foarte bine primit în comunitatea psihologică și a permis dezvoltarea unui număr mare de instrumente de acest tip, cunoscute sub numele de tehnici proiective. Astfel, unele probe solicită persoanelor să povestească ceea ce văd într-o serie de imagini cu un înalt nivel de ambiguitate, cum este cazul în „Testul de Apercepție Tematică”, altele cer subiecților să realizeze un desen și, după caz, să povestească ceea ce au desenat, ca în testul „Koch-Storra”, în timp alte sarcini presupun completarea unor fraze, ca în proba de completare a frazelor „Rotter”.

Chiar dacă pe la începutul secolului XX au apărut primele instrumente de diagnostic a personalității, acest lucru se efectua în absența unei teorii privind personalitatea. Psihanaliza, chiar dacă a fost bine primită în societate, nu a reușit să convingă mediul academic. Prin urmare, evaluarea personalității trecea prin drama prin care trecuse și evaluarea inteligenței. Nu se știa, cu exactitate, ce se evaluează.

În aceste condiții, aproape simultan, în anii 1937 și 1938, doi mari psihologi propun două teorii sustenabile asupra personalității, arătând că factorii de personalitate nu pot fi analizați separat, izolați unii de alții, personalitatea urmând a fi studiată holistic. Este vorba despre Gordon Allport (în lucrarea „Personality: A psychological interpretation”, publică de către Gordon Allport în anul 1937 la editura Holt, Rinehart și Winston din New York.) și Henry Murray (lucrarea „Explorations in personality”, publicată de către Henry Murray în anul 1938 la editura Oxford University Press din New York.), ultimul fiind și coautor al cunoscutului test de apercepție tematică – TAT.

Așa cum primul război mondial l-a consacrat pe Woodworth și a reprezentat debutul chestionarelor de personalitate, momentul intrării Statelor Unite ale Americii în cel de-al Doilea Război Mondial, în anul 1941, l-a implicat pe Henry Murray (1893-1988). Acesta nu s-a axat doar pe crearea de instrumente, pe procesul de testare a recruților, ci a lansat un alt concept, anume acela de evaluare psihologică. Astfel, programul de evaluare psihologică reprezenta un demers laborios, etapizat, constituit din numeroase filtre, în care au fost implicați peste 50 de psihologi și s-au utilizat peste 100 de instrumente de diagnostic psihologic, dar și alte măsurători comportamentale (Handler L. , 2001).

Atât în perioada războiului, cât și în cea ulterioară acestuia, s-a pus problema intervenției și consilierii psihologice a combatanților și a familiilor lor. Astfel, s-a demarat un program guvernamental amplu, vizând atât formarea de noi psihologi, cât și cercetarea privind identificarea și limitarea efectelor produse de stresul post-traumatic. Acest program a condus, în final, la consacrarea psihologilor ca personal în spitale și la apariția unei noi discipline psihologice – psihologia clinică.

Critici aduse evaluării personalității

Până pe la începutul anilor ’60 ai secolului XX, evaluarea personalității a reprezentat un element de larg interes în domeniul psihologiei. Odată cu dezvoltarea psihologiei clinice și apariția psihoterapiei, interesul psihologilor pentru evaluarea personalității și pentru evaluarea psihologică în general a început să scadă, clinicienii și psihoterapeuții preferând să se bazeze pe experiența și prestigiul propriu în locul utilizării unor instrumente de evaluare. Va fi doar o chestiune de timp până când mediul academic va începe să pună în discuție evaluarea psihologică a personalității. Într-o lucrare publicată în anul 1968, Walter Mischel (1930-), profesor în cadrul Universității Columbia din New York, atacă în termeni foarte duri evaluarea psihologică a personalității, afirmând că este lipsită de scop. (Mischel, Personality and assessment, 1996). Acestui punct de vedere se vor ralia și alți psihologi, susținând, nici mai mult nici mai puțin, că nu există personalitate, tot ceea ce fac oamenii, modul în ca​re se comportă, cum reacționează, totul este determinat de situație și de felul în care fiecare individ, unic, se raportează la situație. Prin urmare, probele psihologice nu reprezintă decât eșantioane de comportament artificiale, între modul în care ar acționa o persoană și modul în care răspunde la o întrebare fiind o distanță foarte mare.

Pe de altă parte, adepții curentului umanist în psihologie, în special Abraham Maslow (1908-1970) și Carl Rogers, ridică problema moralității evaluării psihologice și a clasificărilor efectuate pe baza rezultatelor la probele psihologice. Astfel, Maslow (Maslow, 1962) susține că persoanele nu pot fi cunoscute pe baza observațiilor externe legate de ceea ce spun sau ceea ce fac iar clasificarea oamenilor în funcție de factorii de personalitate reprezintă nu doar o pierdere de timp, ci și o procedură de dezumanizare, prezumțiile eronate riscând să cauzeze judecăți de valoare eronate din partea altora.

Pe lângă criticile venite din mediul academic, evaluarea personalității s-a mai confruntat, în acea perioadă, cu o problemă – cea financiară. Impunerea pe scară largă a ideii inutilității evaluării personalității, combinată cu cheltuielile aferente acestui demers au determinat managerii să sisteze finanțarea în această direcție. Astfel, timp de mai bine de un deceniu, evaluarea psihologică a personalității a trecut prin propriul său Ev Mediu, fiind puternic blamată și neglijată.

Din fericire, aceste atitudini nu au dus la dispariția domeniului. Cercetările efectuate în anii ’70-’80 ai secolului XX au arătat că indivizii manifestă anumite caracteristici de personalitate relativ stabile pe termen lung iar comportamentul nu este chiar o necunoscută, ținând doar de situația în care se expune, așa cum susțineau behavioriștii. Mai mult, pe baza acestor trăsături se pot face predicții legate de succesul sau insuccesul în anumite sarcini, dovezi care l-au făcut chiar pe Mischel să-și reevalueze poziția, să o nuanțeze și să accepte, până la urmă, existența unor caracteristici psihologice individuale care pot să distingă între persoane (Mischel, Toward an integrative science of the person, 2004).

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *