Despre mine

Cristian Opariuc-Dan

Bine ați venit pe blogul meu!

Numele meu este Cristian Opariuc-Dan și sunt născut la Suceava, în anul 1971, luna august, ziua 23. Primii ani din viață i-am petrecut la bunici, în localitatea Dărmănești din județul Suceava, plăcându-mi atât de mult acolo încât am preferat să-mi fac și vacanțele până pe la jumătatea liceului. Odată cu începerea școlii, la vârsta de 7 ani, am plecat la părinți, în orașul Fălticeni, studiile primare și gimnaziul făcându-le la Școala Generală „Al. I. Cuza”, din clasa a 5-a avându-l ca diriginte pe profesorul de matematică Marin Popescu, cu care mai țin legătura și în prezent. Liceul, în două trepte, că așa era pe vremea aceea, l-am făcut la „Nicu Gane”, înainte de 1989 fiind liceu industrial, terminându-l prin bacalaureat în anul 1990. De perioada liceului se leagă cele mai frumoase amintiri, cele mai mari „iluminări” și cele mai plăcute tovărășii, cum nu am mai întâlnit și nici nu voi mai întâlni, dar și cele mai „tari” năzbâtii, caracteristice adolescenței. Am avut onoarea să fiu elevul unora dintre cei mai inspiraționali profesori, cum ar fi doamna Rodica Ciobanu (decedată), domnul Crezant Ghenghea (decedat), domnul Adrian Holban, domnul Dan Dascălu sau domnul Ioan Bența, dar să și cunosc, indirect, pe alții precum Bogdan Grigoriu (decedat) sau Dumitru Crăciun, oameni care, fără să-mi dau seama, mi-au format caracterul și de vorbele cărora îmi amintesc, cu plăcere, și acum. Mare păcat că unii dintre ei nu se mai află printre noi.

Am avut norocul să fiu coleg de liceu cu persoane care acum sunt nume mari în mediul academic, unele somități, amintind doar de Ionel Sandovici, Adrian Sandovici sau Marinela Hliban, pe vremea aceea olimpici care luau cam ce se putea lua. Cu mulți dintre ei am fost prieten, chiar dacă eu nu mă pot lăuda cu performanțe extraordinare în acea perioadă, nefiind, însă, nici un elev mediocru. Eram destul de bun, dar cu multe avioane în cap, specifice vârstei, la mine părând să fie o întreagă escadrilă. Înclinații spre matematică și științele exacte aveam, astfel încât profesorii credeau că voi urma o carieră în electronică, urmând pasiunea tatălui meu. Din acest motiv, profesorul de matematică Crezant Ghenghea a fost foarte surprins și dezamăgit totodată când a aflat că intenționez să urmez medicina. Singurul lucru bun din treaba asta a fost că m-a lăsat mai moale cu matematica, ceea ce reprezenta, vă rog să mă credeți, o mare realizare pentru mine în acele vremuri.

La medicină nu am mai dat, deoarece m-a prins revoluția în clasa a 12-a și, înființându-se facultatea de psihologie, mi s-a părut de mare fiță să o urmez. Îmi imaginam și eu, așa cum probabil că își imaginează și astăzi mulți, că învăț să citesc gânduri, să văd în viitor, să vindec la distanță sau să hipnotizez ca la circ. Am renunțat cam la toate planurile inițiale și, în 1990, după ce am abandonat ideea Universității de Vest din Timișoara, nici eu nu știu de ce, am dat la facultatea de psihologie din cadrul Universității București, unde am picat cu brio. A fost primul eșec serios din viața mea, însă nu țin minte să mă fi afectat prea tare. Am fost doar dezamăgit de rezultat, dar, să fim serioși, nici nu mă pregătisem cum trebuie. Am intrat cu un an mai târziu, tot la psihologie, la Iași, după ce am reușit să amân armata, deoarece aș fi făcut un an și vreo patru luni de militărie și după aceea nu știu ce s-ar mai fi întâmplat. Am avut, din nou, noroc de profesori deosebiți, precum Corneliu Havârneanu, Ion Dafinoiu, Andrei Cosmovici, Adrian Neculau, Luminița Iacob, Aurel Stan, Petru Ioan dar și alții, terminând facultatea în 1996, după 5 ani de studii. Ca și în liceu, nu am excelat, dar nici mediocru nu am fost, beneficiind de bursă în toții anii, învățând, dar făcând și destule tâmpenii monumentale.

În acea perioadă am avut și prima experiență efectivă de muncă, lucrând la firma Unitrade SRL din Iași și cunoscându-l, direct și nemijlocit, pe Dan Iulian (Hopi) Stratan, pe vremea aceea un om de afaceri extrem de focusat, astăzi unul dintre milionarii, în euro, ai României. Am fost destul de apropiați, m-a sfătuit de nenumărate ori și parcă îmi pare rău că nu am avut mintea sau curajul să-l ascult și să rămân lângă el. În perioada studenției, cele mai mici note le-am avut la logică (7) și la statistică (8), neînțelegându-mă prea bine cu aceste materii. Ironia sorții a făcut ca exact aceste domenii să devină, peste ani, cele mai mari pasiuni, științe pe care am ajuns să le stăpânesc cel mai bine.

După facultate a urmat armata, doar 6 luni, că eram la termen redus. Am făcut-o la Piatra Neamț, din octombrie 1996 până prin aprilie 1997, la unitatea comandată de proaspătul uns colonel Ion Mierlici (decedat), un om corect și demn, cu o onoare pe care greu o mai găsești astăzi și nu știu dacă nu cumva am fost camarad de cătănie cu Victor Ciutacu. Și el a făcut armata în aceeași unitate, după propriile sale declarații, însă nu știu dacă a fost seria dinaintea mea, seria mea sau seria de după mine. Îmi amintesc, vag, faptul că era cineva care semăna cu el.

Trecând în rezervă, am vrut să fac și un master, tot la Iași, deoarece abia se înființase acest sistem. M-am pregătit să plec la examen, pe drum m-am întâlnit cu niște prieteni și am zis să bem o bere, și bere s-a făcut, neajungând la examen, astfel încât masterul aveam să-l fac mult mai târziu și în alt domeniu. Cert este că viața de civil a durat cam puțin, angajându-mă la unitatea de jandarmi din Fălticeni, de unde mi-am dat demisia în 2001. Au fost și bune și rele, însă în acea perioadă am început, de fapt, să prind experiență în construcția probelor computerizate și să mă inițiez în analiza datelor, ajutat fiind de profesorul Corneliu Havârneanu. În 2001 am lăsat jandarmeria pentru Universitatea „Al. I. Cuza” din Iași, plecând la un salariu de aproape două ori mai mic, fapt ce i-a intrigat pe mulți dintre amicii mei. Nu regret această decizie, deoarece la Iași am avut ocazia să învăț lucruri pe care altfel nu le-aș fi știut niciodată, mai ales în ceea ce privește tehnica de calcul, rețelele de calculatoare și serverele.

Din cauza unei situații destul de complexe pe plan personal și profesional, în 2005 am plecat de la universitate și am trecut cea mai urâtă perioadă din viața mea, încât doar Dumnezeu cred că m-a ajutat să o depășesc. În octombrie 2006 m-am mutat la Constanța, începând drumul spre analiza de date, în 2009 mi-a apărut prima carte, în 2011 a doua, iar de atunci mai am în lucru vreo câteva. În 2013 mi-am susținut, în sfârșit, teza de doctorat pe o temă, cum altfel, legată de construcția instrumentelor de diagnostic psihologic.

La ce mă pricep?

Cred că cel mai bine mă pricep la învățat. Mă apucă depresia când realizez cât de multe sunt de știut și cât de puține știu și realizez că nu am nicio șansă să ajung, în viața asta, la un nivel de cunoaștere acceptabil pentru mine. Pasiunile mele sunt programarea, analiza de date, chiar statistica pe alocuri și încerc să cochetez cu matematica. Domeniul cercetării mă fascinează, mai ales să urmez rigoarea metodei științifice. De asemenea, îmi place la nebunie să caut căi, mijloace și modele prin care se pot evalua, cât mai obiectiv și mai precis cu putință, funcțiile și procesele psihice, nu degeaba am preferat o teză de doctorat de acest tip. Am certitudinea că, în ciuda umbrei de mister și a idiosincraziilor psihologice privind cunoașterea exactă, în viitor psihologia va fi o știință mult mai apropiată de științele exacte, o știință matematică, în momentul descoperirii legilor funcționale ale psihicului, pe care le anticipez a fi tot legi matematice. Profesorul Alin Sumedrea de la Sibiu, de care mă leagă o puternică amiciție, mi-ar confirma aceste lucruri, mai ales că este unul dintre cei ce au postulat deja astfel de legi, dezvoltând teoria și modelele matematice ale stărilor psihice tensionale.

Fără a avea pretenția vreunui expert, mă simt atras de domeniile psihologiei organizaționale și a muncii, mai ales de partea de evaluare și de compatibilitatea omului cu postul. Cred că o organizație eficientă asigură un bun echilibru între om, firmă și post, cele trei elemente trebuind privite în interacțiune și tratate unitar.

Ce nu îmi place?

Mă enervează impresiile și fițele, mă supără diletantismul și superficialitatea și mă disperă prostia. Din acest motiv am abordat strategia unui fel de autism social. Prefer mai mult o interacțiune indirectă, mediată tehnologic. Mi-au spus unii că am un stil ironic, că tratez de sus. Habar nu am. E opinia fiecăruia. Într-adevăr, folosesc ironia pentru a atrage atenția asupra unor lucruri pe care, deși le-am menționat de sute de ori (și nu numai eu), continuă să fie practicate și predate la fel de incorect, dintr-un gen de inerție pe care nu o pot înțelege. Nu tratez de sus pe nimeni, nu mă consider superior absolut nimănui, însă atunci când mă confrunt cu auto-suficiența și cu persistența absurdă într-o eroare fără nicio justificare (nu zic nu, pot și au fost zeci de situații în care am greșit și am recunoscut asta, însă vreau un argument rațional și logic), singura formă în care mă pot exprima fără a face atac cerebral devine ironia. În definitiv, ironia nu jignește pe nimeni, doar atrage atenția asupra unor probleme.

De ce acest blog?

De ce nu? Fiecare are dreptul să se exprime cum dorește. Eu prefer să-mi expun punctele de vedere, mai ales cele care țin de ceea ce îmi place mai mult. Nu este un blog științific, ci unul personal. În condițiile în care pseudoștiința și gândirea irațională au devenit o modă, aș dori ca cei ce nu s-au certat încă de tot cu rațiunea să aibă parte de un conținut, zic eu, în concordanță cu aceste așteptări. Nu este un blog din care să vreau să scot bani, așadar niciodată nu am să scriu așa cum vor unii sau alții, doar cum simt și cred eu.

Dacă vă place acest stil și dacă dumneavoastră credeți că articolele de aici vă sunt utile, atunci vă aștept să reveniți. Chiar dacă nu sunteți de acord cu mine și nu veți mai reveni niciodată pe site-ul meu, eu tot vă mulțumesc mult pentru vizită.