Cum am vrut io să-mi fac azi un credit la bancă

Nu cred că trece luna fără să mă sune vreo duduiță de pe la vreun call-center bancar și să mă roage să-mi „upgradeze” contul. Mai pe țărănește spus, să-mi dea un credit, că apoi voi vedea eu ce fac cu banii, important e să-și tragă banca cele 12-13 procente din dobândă. De obicei o trimit la plimbare, mai dulce sau mai mitocănește, în funcție de cum îmi imaginez eu că arată și gândește tipa, după glas, însă azi am vrut să fac o „aroganță”, deoarece mă tot bate gândul să-mi iau un aparat cu scripeți, niște greutăți, că nu-mi mai ajung (;-)) și alte câteva „jucării” marțiale. Pur și simplu, dacă aș fi făcut o comandă mai mare, aș fi beneficiat de un discount, și cum m-am gândit că nu rentează să mai aștept, hop pe homebank-ul personal (nu am să dau numele băncii, dar o să vă prindeți voi), pentru că văzusem acolo condiții nu chiar dintre cele mai avantajoase la dobândă, dar nu trebuia să mai merg la bancă, deoarece totul se făcea online, cu semnătură digitală. Și cum sunt client vechi la ei, iar serviciile m-au mulțumit, mi-am zis că hai să le dau procentele cerute.

Să nu credeți că mi-am luat cât să-mi ajungă pentru un yacht de lux sau pentru un apartament în Manhattan (cele din Constanța fiind, totuși, mult prea scumpe), ci o sumă de doar 4500 de lei, pe care să o rambursez în 3 ani, adică circa un salariu lunar din lunile în care plata cu ora merge bine. Venea o rată de vreo 140 de lei pe lună, ce nu ar fi pus niciun fel pe problemă, deoarece numai pe proteine, suplimente și vitamine cheltuiesc aproape dublu. Dacă mă gândesc că pe vremea când fumam, cheltuiam pe lună cam de 4 ori suma asta, rata ar fi fost aproape degeaba.

Zis și făcut. Aplic eu cu zel, ca nu cumva să mă răzgândesc. În general, nu prea agreez ideea împrumuturilor decât atunci când chiar nu am încotro, bazându-mă mai mult pe mine, pe resursele proprii, iar experiențele trecute cu băncile nu au fost prea plăcute. Între timp, mi-a mai venit mintea la cap și, după modelul Videanu, nu beau, nu fumez, mi-am zis că merită. Uite el ce palat și-a făcut cu banii economisiți pe țigări și băutură! Bag acolo datele, fac și o asigurare că, deh, dacă dă faliment Universitatea Ovidus în 3 ani, iar eu mă tâmpesc brusc? Să fie măsură de siguranță. Semnez digital, că banca mi-a dat și iscălitură cu biți, le spun că se pot uita și la ANAF, că oricum se uită, și gata. Banca îmi mulțumește că am ales să le fiu dator, și mă anunță că într-un minuțel vine și creditul. E pe vine.

După minuțelul și mai bine de rigoare, timp în care, probabil, vreun angajat dintr-o boxă corporatistă mi-a analizat cererea, primesc SMS-ul: „Am dat de un hop: din pacate, veniturile luate în calcul la analiza cererii nu permit acordarea creditului. Vino la noi in Office sa gasim alte produse …. gata sa-ti fie de folos”.

Păi ce făcuși, măi nene măi?! Veniturile mele pe o lună sunt, de multe ori, mai mari decât întregul credit pe 3 ani, cu tot cu dobânzi. Cum de ați dat de hop-ul ăsta, că am mari rezerve că la ANAF figurez cu mai puțin. În plus, sărind peste lipsa de diacritice din mesaj, observ cât de reverențios a scris angajatul (sau robotul) cuvântul Office, cu O mare, probabil luând poziția de drepți, ducând mâna la inimă și umplându-și ochii de lacrimi, după dictonul „Corporația e viața mea” și „Șeful meu e un zeu”. Poate pe alții i-ar fi enervat, pe mine m-a pufnit râsul la propriu, gândindu-mă la inteligența celui care a procesat cererea sau care a programat aplicația. Ca să plătești o rată de 140 de lei pe lună, probabil că îți ajunge o pensie din aia mică, ba chiar și un ajutor de șomaj. Îți iei două kilograme de crenvuști, două batoane de salam mai ieftior și o pâine de banii ăștia (pe bune că am socotit!), că de bere la PET nu-ți ajunge. Asta pe lună, nu în fiecare zi! Totuși, serios acum, cât de cretin să fii? Or fi ducând-o cadrele didactice universitare greu, nu zic nu, dar nici chiar așa.

Am râs vreo 5 minute, luând decizia să-mi cumpăr, totuși, aparatul luna asta, greutățile luna viitoare, pierzând, e drept, reducerea, dar m-am simțit un pic și jignit în forul meu interior. Băi, ăștia fac mișto de noi?! Mă sună și mă freacă la cap să-mi dea credite, ba știu chiar foarte bine și între ce limite m-aș încadra, dar, la o adică, nu-s în stare să proceseze o cerere? Sau au procesat-o și au decis că e prea riscant și nu-mi permit 140 de lei să plătesc pe lună? Pe bune?!! Eu nu pot interpreta asta decât ca prostie crasă, ca incompetență, miserupism sau, pur și simplu, bătaie de joc. Deștepților, am împrumutat mai mult de la rude sau de la prieteni și i-am dat înapoi fără 14% dobândă și într-un timp mult mai scurt. Sunteți zdraveni la cap?

După vreo jumătate de oră, mă sună de la bancă o persoană pe care o cunosc, o doamnă foarte OK de altfel, și complet nevinovată de faptul că are colegi idioți prin alte părți. Era prietenoasă și încântată de faptul că am aplicat, însă i-a pierit graiul când i-am spus ce mesaj am primit:

– Haideți, totuși, pe la sediu să vedem ce s-a întâmplat că sigur e o eroare pe undeva, îmi spune doamna.

– Poate trec mâine, asta dacă nu cumva renunț, spun eu mai mult fiindu-mi jenă mie de jena ei, dar să știți că dacă mai prind pe vreunul de la voi că mă sună să-mi dea credite j’demii, îi aplic niște felicitări de cazarmă de o să aibă o lună de analizat Board-ul (ați văzut cât de reverențios am scris și eu) de marketing al băncii. 

Nu m-am putut abține să nu iau la mișto banca lor, iar faptul că femeia s-a simțit prost e cert, însă chiar nu am ce face dacă alții sunt complet retardați. Normal că nu am să trec nici mâine, nici poimâine și în niciuna dintre zilele următoare pe la banca aceea, și că orice idee de a mai ține banii acolo, chiar și salariul, a zburat. Nu am să renunț la card-ul de la ei, pentru că are o bună acoperire internațională, însă am să transfer acolo strict suma de care am nevoie să fac cumpărăturile și… cam atât. La asta se va reduce, de acum înainte, colaborarea. Păcat, îmi plăcea de ei, i-am recomandat la mulți și i-am lăudat, i-am înțeles de câte ori au avut probleme cu sistemele informatice, din ce în ce mai des în ultima vreme, dar iată cum o eroare, aparent minoră, poate duce la pierderea iremediabilă a unui client vechi și, zic eu, destul de serios.

Din respect pentru colaborarea trecută și pentru unele persoane care lucrează acolo, nu voi da numele băncii, însă voi renunța pe viitor la culoarea lor cea caldă și mă voi orienta către alții. Păcat! Se pare că asta nu înțeleg băncile. Nu înțeleg faptul că banii clienților reprezintă sursa lor de existență, iar asta se bazează pe încredere și respect. Când respectul dispare, dispare și clientul. Cu certitudine, eu nu sunt chiar cel mai important client al lor și nu voi afecta banca dacă plec sau nu de la ei, însă pe termen lung probabil că vor completa lista celor care pleacă din România pentru că nu mai este „rentabil”. Din partea mea, ducă-se. Dacă ei prin rentabilitate înțeleg posibilitatea de a-și bate joc, atunci ducă-se de unde au venit.

Sper să nu uit să vă povestesc o experiență pe care am avut-o cu o firmă care vinde prin eMag (nu cu eMag, care oferă servicii foarte faine). Uneori mă întreb dacă nu cumva, în viitorul apropiat, scenele din filmul Idiocracy, pe care vi-l recomand din tot sufletul, nu numai că vor deveni realitate, ba chiar vor reprezenta un etalon de comportament academic și titrat, societatea medie având un nivel mult mai redus. Constat, cu multă tristețe, că lumea își face treaba din ce în ce mai prost, din ce în ce mai în scârbă, mai puțin preocupată de servicii de calitate, înjurând apoi și dând vina pe alții. Chiar nu găsesc acum o explicație plauzibilă și nu, nu e vorba de cât câștigă. Mirarea și surpriza lor e atât de mare în fața unor explicații evidente, încât mă întreb dacă nu cumva regresăm accelerat la stadiul de maimuțe. Am senzația că mulți nu mai sunt capabili să ofere calitate, nu pot, nu că nu vor. Cred că cei mai mulți dintre ei se străduiesc, chiar consideră că fac lucrurile foarte bine, că sunt foarte buni și foarte competenți, apoi, pornind de la această bază, se revoltă, pe bună dreptate în opinia lor, când văd că lumea pleacă și nu le apreciază munca. Sărmanii, nu realizează că, pur și simplu, nu-s în stare de mai mult! Cred că dincolo de politică sau de alte lucruri, mai mult sau mai puțin trecătoare, abia asta ar trebui să ne sperie de moarte.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *