Cum mi-am purtat hainele de doctorand. Prima parte – Începutul

Doctorat

Cum m-am înscris, cum am „dus” experiența de doctorand și cum am terminat doctoratul sunt povestiri cu care aș putea umple destule articole, însă aș fi convins că v-ați plictisi teribil, prin urmare sper doar să fac o sinteză amuzantă, în trei părți. Astăzi despre începuturi.

Nu sunt o persoană ahtiată după titluri și, probabil, nu aș fi ajuns niciodată să mă doftoresc dacă nu ar fi cerut-o situația. Nu cred că o bucată de hârtie poate înlocui ceea ce știi și nici nu cred că pentru a-ți arăta competența ai nevoie de un titlu, dar, la un moment dat, de condiția doctoratului depindea locul de muncă.  Îmi amintesc că prin 2007, mai de voie, mai de nevoie, m-am înscris la Universitatea București pentru un doctorat în sociologie. După selecție am fost admis pe locurile cu taxă, tema fiind una legată de sisteme computerizate inteligente de eficientizare a organizației, urmând a implementa o teorie de-a mea, numită „teoria echilibrului instituțional”, pe care tot încercam să o operaționalizez. Parțial din cauza taxei, parțial pentru că-mi luasem o pălărie prea mare și ajunsesem la concluzia că nu am cum să merg până la capăt cu forțe proprii, mi-am dat examenele și, după primul an, l-am „pus în cui”.

Între timp începuse să mă intereseze problematica emoțiilor în organizații și deveneam preocupat de organizațiile toxice, având, pe această temă, mai multe discuții cu regretatul profesor clujean Horia Pitariu și mă bătea gândul să încep un doctorat cu domnia sa, doar că îmi umblau ideile prin cap precum muștele, seara, în jurul becului. Eram absolut incapabil să le sistematizez într-un plan coerent și care să mă mulțumească iar cei care l-au cunoscut pe profesorului Pitariu știu bine că nu te puteai prezenta la domnia sa doar cu povești.

Din nefericire, în primăvara anului 2010 profesorul Horia Pitariu a încetat subit din viață spre stupefacția și regretul tuturor, ultimul doctor ieșit de sub coordonarea sa fiind, dacă nu mă înșel, colega mea, profesorul Mihaela Rus. Dincolo de regrete, rămânea problema admiterii la doctorat, mai ales că „trenul de 2010” era ultimul pe care îl mai puteam prinde dacă voiam să mai rămân în Universitate. Așadar, profitând de lecturile mele în domeniul organizațional, apelez la profesorul Ticu Constantin de la Universitatea „Al. I. Cuza” din Iași, acesta fiind, după cum se știe, domeniul său de competență. După câteva discuții telefonice, hop în tren și direcția Iași.

Ne-am regăsit la o terasă, în fața unor beri reci, începutul de vară anunțându-se destul de cald. Bine „inspirat”, încep să-i povestesc ce și cum, dă-i cu emoții, cu toxicitate, cu teorii, doar că nu prea am reușit să-l impresionez cine știe ce.

– Măi, uite ce e, îmi spune profesorul sorbind agale din pahar, de ce nu faci tu o teză pe ceea ce știi mai bine? Din câte îmi povestești, pare că te-ai apucat de citit luna trecută problemele astea. Domeniul pe care vrei să-l ataci este arhistudiat și, serios acum, ce crezi că poți aduce nou?

Fâs! Puteam auzi cum iese aerul din penele mele umflate. Aflu că teoriile mele, pe care le credeam noi, imbatabile și, în mintea mea, le adnotam cu „wow” sunt fie bătătorite, fie imposibil de abordat în cei 3 ani de studii doctorale. Mai mult decât atât, constat că, dacă nu sunt atent, risc să fiu ras, tuns și frezat de comisie pentru că experiența mea în domeniu nu era chiar suficientă abordării unei teze de doctorat așa cum mi-o imaginam eu.

– Dacă tot ai o experiență așa de mare în dezvoltarea testelor și în computerizarea lor, de ce nu încerci ceva în domeniul ăsta, mult mai familiar pentru tine, continuă profesorul.

Era o idee, mai ales că pe vremea aceea proiectul Psihosoft CATS se afla într-un stadiu destul de avansat de dezvoltare, implementând deja o serie de analize automate derivate din teoria răspunsului la item.

– Bună idee, exclam eu încântat. Aș aborda ceva pe tema teoriei răspunsului la item.

Doar că particularizarea îmi punea mari probleme. Este ușor să spui că, gata, fac o teză în teoria răspunsului la item. E ca și cum ai zice că, uite, sunt psiholog. În regulă, dar mai concret, ce anume știi să faci? Pentru a nu mai pierde vremea, după vreo câteva ore de discuții intense am decis, în mare, să compar proprietățile unui instrument construit pe baza teoriei clasice a testului cu proprietățile aceluiași instrument, însă abordate din prisma teoriei răspunsului la item, atât pe partea caracteristicilor de măsurare, cât și sub aspectul puterii de evaluare. Drept „cobai” aveam în vedere o probă de personalitate și una de inteligență.

– Perfect, exclamă încântat profesorul Constantin. Acum mergi și îți faci proiectul și vii la examen.

Proiectul și examenul

Am revenit acasă cu gânduri mari și m-am apucat, aproape imediat, de proiect. Sincer să fiu, mi-a plăcut cum a ieșit. Bine documentat, bine structurat, cu planificare, cu diagrame Gantt, practic reușisem un proiect de cercetare doctorală bun de dat ca exemplu. Desigur, nu avut nimeni nimic de obiectat și iată-mă prezent la Iași, gata de examen. Fiind o activitate care dura câteva zile, mi-a sărit în ajutor prietenul Victor Romanescu, ajutându-mă enorm cu cazarea, atât atunci, cât și ulterior, pe parcursul examenului, fapt pentru care nu pot decât să-i mulțumesc.

Primul hop, actele. Deoarece am absolvit 5 ani de psihologie, nu 3 cum este acum, licența și masterul le-am făcut, practic, la „all inclusive”. Pentru orice eventualitate aveam și un master în domeniul administrației publice. Chiar dacă au apărut ceva discuții privind necesitatea masterului și pertinența domeniului, acestea s-au rezolvat la Rectorat. Ceva mai stresant a fost la examenul de competență lingvistică. Mă descurc destul de bine în limba engleză, însă nu știam nivelul la care se raportează cei de la Universitatea „Al. I. Cuza”. Pentru înscrierea la doctoratul de la sociologie, certificatul mi-a fost dat în urma unei discuții destul de scurte și așa mă așteptam să fie și aici. Doar că oamenii aveau ale pretenții. M-am trezit în fața unui test grilă ce cuprindea toate componentele, inclusiv gramatică, urmat de conversație și compunere. Pe scurt, m-au frecat de mi-au ieșit ochii. Îmi spusese Victor Romanescu să merg la limba franceză pentru că la engleză examenul este destul de dur, doar că, oricât ar fi fost de amabili profesorii de franceză, cunoștințele mele n-ar fi făcut față nici unei evaluări elementare.

Paradoxal, examenul de competențe lingvistice a fost unul dintre cele mai dificile examene, însă a trecut cu bine. Urma examenul scris unde am retrăit, efectiv, momente din studenție. O sală de curs în care, așezați cuminți în bănci, la distanță unul de altul ca să nu copiem, stăteau vreo 30 de candidați, printre care și eu, undeva mai pe ultimul rând. Mulți dintre ei mi-au fost studenți, deoarece vreo 5 ani am lucrat exact acolo, iar sentimentul nu era unul dintre cele mai confortabile. În momentul în care profesorul Ion Dafinoiu ne-a dictat un subiect metodologic liber în abordare am trecut prin crea ce psihologii numesc regresie de vârstă. M-am trezit în postura studentului care încearcă să-și amintească informațiile de la curs, cu toate că, în cazul meu, acele informații ar fi fost conținute chiar în cursul meu, metodele de cercetare fiind una dintre disciplinele pe care le predau. Vă rog să mă credeți, încercam să scriu după mine și mi-aș fi dorit să-mi fi făcut fițuici după cursul meu.

Dincolo de glumă, după primele momente am reușit să mă dezmeticesc și am elaborat o lucrare originală, în care am integrat metode calitative și cantitative, cu aplicații în proiectul meu de teză de doctorat. Am inclus critici, avantaje, bune și proaste practici, considerând că, totuși, la nivel de doctorat nu este nimeni interesat să reproduc ceva, ci să am o viziune asupra unor lucruri. Aș mai fi scris, dar îmi expira timpul. În plus, teancul de foi tindea să crească și nu voiam să enervez pe nimeni, mai ales că am un scris de mână pe care, uneori, nici eu nu-l pot descifra.

Am luat o notă foarte bună chiar dacă, după corectare și deschiderea tezelor, am aflat că m-au „blagoslovit” toți. Așa cum bănuiam, s-au chinuit să-mi descifreze scrisul mai mult decât să-mi evalueze conținutul. În sfârșit, ultima probă, susținerea proiectului, în sala de consiliu a decanului. Venindu-mi rândul mai spre final, situația nu părea prea roză. Auzeam dispute, critici, tonuri ridicate, vedeam candidați nu tocmai veseli, unii chiar smiorcăindu-se. Pe scurt, am retrăit examenul de la psihodiagnostic, însă fără profesorul Havârneanu.

Îmi vine rândul. Sunt un om destul de emotiv, recunosc asta. Oricât de bine aș stăpâni ceva, până îmi intru în formă, durează. Profesorul Dafinoiu îmi pune un laptop iMac în față și îmi spune sec:

– Ai 5 minute.

Ce? Cât? Doar 5 minute? Nici „Mac”-ul nu eram în stare să-l pornesc în 5 minute, deoarece puneam mâna pentru prima dată pe așa ceva și mă uitam la laptopul acela ca pinguinul la baliză. Aș fi preferat să fiu la orice altă universitate, nu acolo. După ce vreme de 5 ani ți-au fost colegi, cunoscându-i pe fiecare în parte și cunoscându-te, lucrând cu ei zi de zi, este cumplit să fii în postura de evaluat. Față de majoritatea candidaților din seria mea, persoane relativ străine evaluatorilor, presiunea pe mine era imensă. Oamenii mă cunoșteau, aveau anumite așteptări și nu puteam, în niciun caz, să o „dau de gard”.

Prin urmare, m-am adunat, am respirat adânc, apoi am intrat cu tupeu:

– Imposibil să vă lămuresc ce vreau să fac în 5 minute.

– OK. Atunci ai 6 minute, îmi spune Dafinoiu mai sec.

Clar. Am ajustat din mers. Un minut am prezentat bazele teoriei, un alt minut am comparat cele două teorii, apoi am expus obiectivele, planul și metodologia. Ultimul minut mi l-am rezervat să le răspund la întrebări. Ce să vezi însă? Le-am trezit interesul, astfel încât la minutul de discuții s-a mai pus un zero. Una peste alta, prezentarea a decurs minunat, tema era una de noutate absolută iar oamenii chiar erau curioși ce-o să iasă.

– Îți doresc mult succes, încheie profesorul Dafinoiu atât exercițiul meu de oratorie, cât și fluxul de întrebări ale celorlalți.

Am ieșit și m-am înfipt la Casa Universitarilor, în Copou, fix într-o bere rece. Ceva mai târziu am aflat că am luat examenele la locurile bugetate, aveam și dreptul la bursă, însă nu prea o puteam lua deoarece, într-o astfel de situație, ar fi trebui să mă mut la Iași, urmând să desfășor activități specifice. Chiar dacă bursa doctorală era, pe vremea aceea, de vreo două ori mai mare decât salariul meu, mutarea temporară de la Constanța la Iași mi-a fost imposibilă. Bucuros nevoie mare, am constatat că după atâta vorbărie mi se făcuse cumplit de sete, prin urmare, în compania prietenului meu, profesorul Cătălin Dîrțu, am procedat la scoaterea aerului din sticlele unei navete de bere, ajungând, destul de târziu, la Victor Romanescu unde sărbătorirea evenimentului a continuat.

A doua zi, dimineața, capul meu umpluse camera.

Astfel am început drumul celor 3 ani de studii doctorale la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, Facultatea de Psihologie și Științe ale Educației. Ce am „pătimit” în această perioadă și cum am izbutit să ies cu onoarea nepătată, urmează să vă povestesc în cea de-a doua parte.

One thought on “Cum mi-am purtat hainele de doctorand. Prima parte – Începutul”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *