Construcția instrumentelor de evaluare psihologică. Harta constructelor

Acest articol a fost publicat inițial în revista „Psihologia Resurselor Umane”, Vol 12, Nr. 2/2014, revistă editată de Asociația de Psihologie Industrială și Organizațională. Prezentul articol reprezintă o adaptare și o completare a celui inițial.

Pe mulți, când aud că trebuie să construiască o probă de psihodiagnostic, îi apucă transpirațiile reci. Se gândesc imediat la itemi, la variante de răspuns și la aplicarea pe colegi. Procesul este mai complex și până să ajungeți să administrați efectiv proba aveți de parcurs mai multe etape. Construcția unei asemenea probe reprezintă un proces etapizat, fiecare fază are rolul ei și nu se poate trece mai departe până când nu sunt atinse toate cerințele, altminteri vom avea un instrument la care am muncit degeaba. Unii constructori de probe psihologice sar unele etape, din necunoaștere sau din comoditate. Dorința de a ieși pe piață rapid cu o probă este justificată, dar nu în condițiile în care aceasta este prost construită. Într-adevăr, construcția unui instrument este un proces de lungă durată și foarte mare consumator de timp, indiferent dacă vorbim de o probă nouă sau de una pe care intenționăm să o adaptăm. De aceea și costă foarte mult.

Unii se vor gândi acum de ce au nevoie să știe cum se construiesc probele, pentru că ei preferă să le cumpere gata făcute. O asemenea atitudine este periculoasă. Doar înțelegând cum se fac instrumentele putem ști unde să ne uităm atunci când le cumpărăm și cum putem decide dacă un instrument este sau nu este bun. În situația în care se află acum psihologia românească, există destul de mulți furnizori de teste psihologice și nu toți au, de fapt, ce vinde. Dacă mai punem la socoteală și faptul că, în criză de bani, psihologii caută probe mai ieftine, ajungem să găsim persoane care vând „CD-uri cu teste psihologice” cu 100 de lei pe internet, care, de fapt, nu au nicio valoare.

Asta nu ar fi grav. Grav este că sunt destui care le cumpără și care le folosesc în diagnostic. În realitate, puteți găsi probe mai scumpe sau mai ieftine, cu sau fără un aspect comercial, însă acestea nu sunt criterii pe baza cărora să apreciați calitatea unui instrument. Îmi exprim speranța că după parcurgerea acestor articole veți înțelege ce înseamnă o probă bună și cum să o alegeți.

Obiectul măsurării în psihologie este reprezentat de „psihicul” ființei umane. O imagine precisă asupra caracteristicilor psihologice ale omului nu poate fi însă conturată din cauza faptului că acestea nu pot fi surprinse direct. Putem cunoaște magnitudinea relativă a funcțiilor psihice doar prin raportarea la comportamente observabile, care presupunem că sunt saturate de către acestea. Deoarece adaptarea la o situație nouă sau la o sarcină inedită implică – presupunem noi – o dimensiune psihică numită inteligență, prezentând subiecților astfel de sarcini și monitorizând stilul în care aceștia se adaptează la ele vom putea trage o concluzie generală referitoare la „cantitatea” de inteligență pe care un subiect o posedă sau la poziția relativă la care se situează inteligența unui subiect în raport cu inteligența unui grup reprezentativ de subiecți.

Atâta vreme cât nu o definim în termeni de comportamente observabile, inteligența rămâne o abstracțiune. Aceasta este situația tuturor caracteristicilor psihice. Ele nu sunt precum lungimea unui obiect – care poate fi, în definitiv, direct observată și măsurată. În mod cert, aceste caracteristici există în cantități variabile în ființele umane, doar că nu putem vorbi despre un instrument care să le măsoare în mod precis. Există foarte multe motive care contribuie la caracterul indirect și imprecis al măsurării caracteristicilor psihice. Am putea vorbi, în acest sens, despre imposibilitatea izolării lor. Rezolvarea cu succes a unei sarcini adaptive implică nu numai inteligență, dar și o multitudine de alte caracteristici (motivație, creativitate, implicare etc.). Este greu de decelat „cât” din succesul sarcinii s-a datorat inteligenței și „cât” a fost determinat de celelalte caracteristici psihice.

Aspectele legate de specificul cultural, etnic și educațional al subiecților reprezintă un alt element care determină imprecizia măsurării psihologice. Chiar dacă aspectele cognitive sunt mai puțin sensibile la aceste lucruri în comparație cu trăsăturile de personalitate, nu se poate ignora mediul de proveniență a subiecților. Specificul familiei de origine, baza educațională, cultura proprie, tradițiile, cutumele sunt doar câțiva dintre factorii ce pot influența puternic o măsurare psihologică.

Nu în ultimul rând, eșantionul de comportamente ales în vederea măsurării unei caracteristici psihologice poate fi mai mult sau mai puțin relevant. În definitiv, noi putem doar presupune – chiar dacă reușim să și demonstrăm statistic – că un anumit comportament prezentat este saturat într-o oarecare măsură de o caracteristică psihică. Nu avem însă niciun fel de informații legate de modul în care subiectul se raportează la acel comportament. Nu putem ști dacă s-a confruntat vreodată cu situația respectivă, dacă este sau nu sincer sau dacă au intervenit, conștient sau nu, alte elemente care pot influența răspunsul său la sarcini.

Aceste caracteristici psihice nu vor putea fi niciodată cunoscute în mod precis. Întotdeauna eroarea cu care măsurăm un aspect psihologic va fi destul de mare, mult mai mare în comparație cu măsurătorile fizice. Psihologia reprezintă, totuși, o disciplină a cazului individual. Cunoașterea cazului individual, particular, se poate realiza însă și prin studiul cazului general, al „omului ideal”. Ar fi eronat să susținem că nu putem vorbi despre o „cantitate” de inteligență, de anxietate, de sociabilitate. Dacă nu putem cuantifica aceste caracteristici, atunci însuși conceptul rămâne în domeniul speculației filozofice și nu am putea vorbi niciodată despre posibilitatea unei cunoașteri științifice. Caracteristicile psihologice se află, cu certitudine, în anumite cantități, la nivelul fiecărei ființe umane. Problema este aceea că nu putem afla cu suficientă precizie magnitudinea acestor caracteristici.

Ca să concluzionăm, în psihologie se pune atât problema caracteristicilor pe care le măsurăm, cât și cea a preciziei cu care măsurăm. Astfel, o măsurare în general, cu atât mai mult una psihologică, reprezintă o soluție pe care o găsim la două provocări: cea a validității și cea a fidelității măsurătorii. Toate caracteristicile psihologice pe care intenționăm să le definim spre a putea fi măsurate poartă numele de constructe psihologice, dimensiuni psihologice sau factori latenți, termeni utilizați tocmai pentru a arăta caracterul imprecis și indirect al acestora.

Grosso-modo vorbind, putem cunoaște magnitudinea relativă a constructelor psihologice doar prin prezentarea unor sarcini care presupunem că sunt saturate în proporții variabile de aceste constructe și monitorizarea modalității în care subiecții se raportează la aceste sarcini. Astfel de sarcini, care pot fi întrebări, enunțuri sau probleme, poartă generic numele de itemi iar setul organizat, sistematizat și studiat din punct de vedere științific al itemilor îl întâlnim sub numele de instrument de evaluare psihologică sau probă psihologică.

Construcția unui instrument de diagnostic psihologic este un proces extrem de laborios, se realizează în cadrul unei culturi bine determinate și se realizează în patru mari etape:

  • Definirea (redefinirea) hărții constructelor;
  • Elaborarea itemilor;
  • Elaborarea spațiului de răspunsuri (a scalelor de răspuns);
  • Alegerea modelului de măsură.

Din cauza eforturilor semnificative necesare construcției unui instrument nou, se preferă preluarea unor probe realizate în cadrul altor culturi și implementarea acestora în cultura țintă. Acest proces poartă numele de adaptare a unei probe psihologice și beneficiază de o diminuare semnificativă a timpului necesar și a efortului general, fără a fi scutit însă de parcurgerea celor patru etape menționate anterior

Harta conceptelor

Harta conceptelor reprezintă un instrument grafic destinat organizării și reprezentării relațiilor dintre concepte prin linii de interconectare ce leagă două constructe (Novak & Canas, 2007). Întreaga structură a hărții conceptelor este proiectată spre a oferi un răspuns științific la o anumită întrebare de cercetare. Originile hărții conceptelor nu sunt de dată recentă. Acest termen a fost propus încă de prin anul 1972, fiind rezultatul studiilor efectuate de Novak privind dinamica achizițiilor efectuate de către copii în înțelegerea științei (Novak & Musonda, 1991). Efectiv, aceste studii au arătat că asimilarea conceptelor științifice se realizează pe baza unei structuri cognitive, o schemă organizată a conceptelor și a relațiilor dintre acestea, având aspectul unei organigrame, a unei hărți. De altfel, această organigramă a și primit numele de hartă a conceptelor fiind mai apoi utilizată în definirea și caracterizarea constructelor științifice. Mai târziu, alți autori (Novak & Canas, 2007) au propus construcția hărții conceptuale pentru însuși constructul „concept”, rezultând o meta-hartă a constructului utilizată ca reper în analiza științifică (vezi figura de mai jos).

Pornind de la harta specificată în figura de mai sus, am putea defini însuși constructul. Astfel, un concept (construct) poate fi definit ca o serie de regularități percepute (sau un model) în cadrul evenimentelor sau în cadrul obiectelor, descrise prin intermediul unor etichete (Novak & Canas, 2007).

Definirea operațională a constructelor

Așadar, orice instrument de testare sau de evaluare psihologică trebuie să măsoare ceva, acel „ceva” fiind numit construct psihologic sau factor latent, dar, constructele psihologice nu se pot măsura direct, ci prin intermediul unor indicatori comportamentali relaționați cu acestea. Prima etapă a dezvoltării unei probe este reprezentată de definirea constructului și operaționalizarea conceptului. Operaționalizarea conceptelor se face pe o axă, de la dimensiune la itemi:

Dimensiune → Indicatori → Itemi

Dimensiunea corespunde unei definiții generale a constructului și este prima elaborată. Ea poate rezulta dintr-un concept teoretic sau poate avea baze empirice, însă întotdeauna va trebui definită. De exemplu, nevrozismul este o dimensiune a personalității. Pentru a înțelege despre ce este vorba, va trebui să-l definim, de exemplu, ca „o capacitate scăzută de adaptare la evenimentele din viață ce poate determina reacții emoționale iraționale”. Toată problema este că o definiție a constructului este prea generală pentru a fi utilizată practic. Va trebui să o descompunem și să furnizăm așa-numitele definiții operaționale, semnificații ale saturațiilor crescute și scăzute în factor. De exemplu, „scorurile mari la nevrozism descriu indivizi care reacționează emoțional foarte ușor, trăind intens evenimente care nu afectează pe alți oameni. Au tendința de a interpreta situații obișnuite ca fiind amenințătoare și de a transforma frustrările în dificultăți fără scăpare. Reacțiile lor emoționale tind să persiste perioade lungi de timp, ceea ce înseamnă că se află deseori într-o pasă proastă. Dificultățile de control al emoțiilor pot conduce la afectarea abilității de gândire, de a lua decizii sau de a face față stresului.”, respectiv „indivizii cu un nivel scăzut de nevrozism sunt mai greu de supărat și nu sunt atât reactivi emoțional. Tind să fie calmi, stabili emoțional, și nu au stări afective negative persistente.”

Lucrurile s-au clarificat puțin, însă nu de tot. Nevrozismul este, totuși, o dimensiune prea generală ca să poată fi măsurată direct în mod eficient, chiar dacă acest lucru nu este imposibil. Va trebui să ne gândim dacă nu putem vorbi despre aspecte mai detaliate ale nevrozismului, pe care le vom denumi indicatori. O persoană temătoare fără motiv poate fi considerată anxioasă? În mod cert, da. Așadar, anxietatea poate fi un indicator al nevrozismului. Oamenii care nu-și pot controla furia sunt, și ei, nevrotici, la fel ca cei depresivi, foarte timizi, lipsiți de control și dominați de pulsiuni sau plângăcioși și vulnerabili. Astfel, putem alege ca indicatori ai nevrozismului: anxietatea, furia, depresia, timiditatea, nestăpânirea pulsiunilor și vulnerabilitatea. Rezultă, teoretic, un model multifactorial, care măsoară dimensiunea nevrozism prin intermediul unui număr de 6 factori sau indicatori. Fiecare dintre acești indicatori va trebui să aibă o definiție generală a constructului și definiții operaționale. Nivelul de la care începem construcția unui instrument este acela al indicatorilor.

Orice instrument de evaluare psihologică este construit în vederea atingerii unui scop și poate fi folosit doar într-un anumit context, bine definit. Scopul furnizează dimensiunea sau dimensiunile evaluate de instrument (de exemplu evaluarea inteligenței, a unor aptitudini specifice, a depresiei etc.) iar contextul precizează aplicabilitatea instrumentului (de exemplu în luarea unor decizii privind activitatea profesională, în vederea ghidării terapiei etc.). Constructele pot proveni (Messick, 1989) dintr-un model teoretic – constructe teoretice – (de exemplu constructele din componența inventarului de personalitate 16PF ori BigFive) sau pot reprezenta o variabilă psihologică ce urmează a fi măsurată – constructe empirice – (de exemplu o scală de anxietate, un chestionar pentru depresie).

Constructele pot fi unidimensionale atunci când variabila psihologică măsoară un singur factor latent (de exemplu anxietatea) sau multidimensionale atunci când în componența constructului se regăsesc mai mulți factori latenți (de exemplu nevrozismul care poate conține anxietatea, depresia etc.). Indiferent de tipul constructelor, acestea sunt entități abstracte, inobservabile direct. Acordarea de semnificație concretă constructelor se realizează în urma unui proces de operaționalizare prin intermediul hărții constructului.

Harta constructului

Majoritatea constructelor psihologice au deja definiții generale, prin urmare un dezvoltator de probe psihologice le va putea prelua fără a fi necesară reconstrucția hărții conceptului. O verificare a pertinenței definiției generale la cultura țintă este însă de dorit, deoarece, mai ales în cazul dimensiunilor de personalitate, acestea pot avea semnificații culturale diferite.

Sunt rare cazurile în care cercetătorii propun constructe absolut noi. Într-o asemenea situație, realizarea hărții conceptelor debutează cu enunțul întrebării de cercetare. Se recomandă ca aceasta să aibă un caracter general, să fie axată mai curând pe explicații ale unui fenomen decât pe o simplă descriere a caracteristicilor acestuia (Derbentseva, Safayeni, & Canas, 2006). De asemenea este necesară o cunoaștere foarte bună a domeniului analizat și a domeniilor conexe. Spre exemplu, o întrebare de genul „Ce-i face pe oameni să fie conștienți de realitatea în care trăiesc?” l-a condus pe profesorul Ovidiu Brazdău la crearea constructului de „consciousness” în sensul conștientizării prezenței în realitate, construct aflat în curs de definire.

După enunțarea întrebării de cercetare, pasul următor în elaborarea hărții conceptelor este determinat de identificarea conceptelor cheie aplicabile în domeniul de interes. Astfel, urmează alcătuirea unei liste de 15-25 de concepte care vor fi apoi ordonate de la conceptul cel mai general la conceptul cel mai specific, cel mai puțin general. Această listă va sta la baza construcției hărții preliminare a conceptului. Aceasta se prezintă ca o organigramă ierarhică și se poate realiza fie manual, fie prin programe speciale (spre exemplu IHMC Cmap Tools sau Microsoft Visio). În realitate, harta preliminară are exact aceeași structură ca și harta finală. Diferența dintre acestea ține de numărul de revizii, deoarece este unanim acceptat faptul că o hartă a conceptelor nu este niciodată finalizată. În permanență vor fi adăugate concepte cheie noi, vor fi specificate relații între concepte, vor fi eliminate concepte cheie sau relații. Majoritatea autorilor consideră că o hartă a conceptelor poate fi considerată utilizabilă după un număr de minimul 3 revizii (Novak & Canas, 2007).

Întregul demers se realizează de obicei într-un panel de experți folosindu-se tehnici specifice (cum ar fi RAM, Delphi etc.), reviziile și construcția hărții finale a conceptului fiind rezultatul unui laborios proces de analiză și critică științifică în urma articolelor de specialitate publicate.

În dezvoltarea probelor psihologice harta conceptelor dobândește caracteristici speciale, rezultând harta constructului. Deși harta constructelor și harta conceptelor ar putea fi considerate sinonime, există o mică diferență de nuanță rezultată în urma demersului de operaționalizare: harta conceptului are în vedere definiția generală a constructului iar harta constructului de referă la definițiile sale operaționale. Dacă am particulariza, definiția anxietății ar rezulta în urma unei hărți a conceptului iar semnificațiile diferitelor niveluri ale anxietății, definițiile operaționale ale acesteia sunt rezultatul hărții constructului.

Un constructor de probe psihologice, de obicei, preia definițiile generale ale constructelor utilizate și doar rareori propune constructe noi, însă definițiile operaționale stau la baza instrumentului elaborat, deoarece reprezintă descriptorii comportamentali ai caracteristicilor psihice măsurate. Din acest motiv se impune o construcție sau revizie a hărții constructelor ori de câte ori un instrument este dezvoltat sau adaptat la specificul unei alte culturi sau la un alt context social.

Harta constructului urmărește două elemente principale:

  • o definire coerentă și exhaustivă a conținutului constructului și
  • o reprezentare a continuumului constructului între limitele sale, pornind de la semnificația unei slabe încărcări în factor latent și de la cea a unei puternice încărcări în factor latent, precum și reprezentarea semnificației intervalelor de diferențiere.

Cel de-al doilea element poate fi realizat, din punct de vedere practic, prin două mijloace, conducând la cele două categorii principale de hărți ale constructelor:

  • harta constructelor respondenților – prin care caracteristicile subiecților sunt ordonate în funcție de „cantitatea” de factor latent pe care o posedă și care pot fi grupate, din punct de vedere calitativ, într-o serie de categorii ordonate;
  • harta constructelor bazate pe răspuns la itemi – prin care răspunsurile la itemi sunt ordonate în funcție de cantitatea de factor latent pe care o pot măsura, gruparea realizându-se, la fel, în categorii ordonate.

În figura de mai sus fost reprezentată harta constructului în cazul unui item generic. Factorul latent măsurat este reprezentat printr-un continuum între cele două extreme determinate de încărcătura și domeniul măsurat de item. În partea stângă a hărții constructului se reprezintă spațiul descriptiv al subiecților, de la descrierea calitativă a unui subiect cu o încărcătură redusă în factor latent, la descrierea calitativă unui subiect cu o încărcătură ridicată în factor latent, iar în partea dreaptă a factorului latent se reprezintă spațiul răspunsurilor la item – reperele calitative ale fiecărui răspuns în funcție de cantitatea de factor latent pe care acel răspuns o reprezintă.

Hărțile constructelor pot fi parțiale atunci când reprezintă doar un singur spațiu (al subiecților sau al răspunsurilor la item) sau complete atunci când reprezintă ambele spații. O asemenea reprezentare posedă două caracteristici notabile (Wilson, 2005):

  • nu există nicio limitare a numărului de categorii care pot fi reprezentate în cele două spații. Se pot construi itemi cu două categorii, cu cinci categorii etc. singura recomandare fiind aceea determinată de capacitatea de diferențiere a subiecților în funcție de specificul factorului latent măsurat. Proiectantul itemului va trebui să țină seama dacă diferențele dintre două răspunsuri în spațiul răspunsurilor corespund în mod real și pot diferenția între aspectele calitative ale factorului latent în spațiul subiecților;
  • etichetele calitative (ancorele) au un caracter cumulativ, dar fără a putea reprezenta, strict matematic, intervale egale. Răspunsurile situate la diferite niveluri trebuie să reprezinte, în mod real, distanțe determinate de „cantități” diferite de factor latent, atât în spațiul subiecților, cât și în spațiul răspunsurilor.

Harta constructelor reprezintă un reper generic situat încă la un nivel înalt de abstractizare. Ea nu vorbește despre un item anume, ci despre un item general, abstract, teoretic, ce poate măsura spațiul factorului latent, definind constructul și precizând semnificația diferitelor niveluri ale acestuia. În termeni de specialitate, putem spune că harta constructului oferă definiția operațională a acestuia și semnificația calitativă a diferențelor dintre nivelurile factorului latent pe continuumul determinat de lipsa de saturație și saturația completă și ajută la precizarea clară a dimensiunii măsurate și la definirea indicatorilor acestei dimensiuni în cadrul procesului de operaționalizare a constructului.

Exemplu ipotetic practic: Harta constructului pentru un instrument destinat evaluării anxietății față de statistică

În cazul studenților facultății de psihologie este cunoscută atitudinea lor față de analiza de date, de statistică, psihodiagnostic sau cercetare, în general față de disciplinele care presupun un contact cu matematica. Această atitudine îmbracă forma unei stări de anxietate manifestată sub formă de tensiune, teamă, senzație de aprehensiune, diminuarea încrederii în sine, incapacitate de atingere a potențialului real, fobie față de formule și cifre, incapacitate de concentrare, reducere temporară a capacității memoriei de lucru. În colectiv (sala de seminar) pot apărea manifestări fiziologice în cazul interpelării de către profesor, precum: tremur, umezirea palmelor, transpirații, palpitații, toate acesta determinând un comportament de evitare a acestor discipline, insatisfacții profesionale și eșec școlar. Toate aceste manifestări sunt în mod cert asociate anxietății generale. Conceptul general există deja, definiția acestuia fiind consacrată în literatura de specialitate. O abordare superficială ar însemna utilizarea unui instrument clasic de măsură a anxietății. Chiar dacă simptomatologia subiecților poate conduce către anxietate, nu vorbim în acest caz despre o anxietate generală. Este o formă specifică de anxietate, derivată din anxietatea față de matematică pe care o dezvoltă persoanele orientate în special spre domeniul umanist. Identificarea surselor acestui tip de anxietate ar putea conduce la depistarea unor strategii de abordare a disciplinei astfel încât potențialul său anxiogen să fie diminuat. Cercetările existente (Jain & Dowson, 2009) arată multiple surse ale acestui tip de anxietate, printre care percepția studenților față de matematică, comportamentul profesorului, specificul liceului, al subiectului, natura disciplinei însăși dar și elemente care țin de caracteristicile familiei subiectului, în special de statutul profesional și ocupațional al părinților.

Putem observa că rezultatele cercetărilor referitoare la factorii care influențează anxietatea față de statistică vor conduce la identificarea unor surse diferite de cele ale anxietății clasice. Pertinența utilizării unei probe generale este pusă la îndoială, se va impune așadar dezvoltarea unui instrument specific. Un asemenea proces va pleca de la un model, de la o hartă care să releve și să descrie cât mai precis diferitele aspecte psihologice ale factorului țintă, în cazul nostru anxietatea față de statistică. Acest model este reprezentat de harta constructului, ce permite descrierea următoarelor aspecte (Wolfe & Smith, 2007):

  • Structura internă a factorului măsurat (constructului);
  • Relațiile cu alte constructe;

La acest nivel se impune o intensă parcurgere a literaturii de specialitate și a cercetărilor existente în acest domeniu. Vom putea astfel constata că anxietatea față de statistică este intim legată de anxietatea față de matematică, manifestându-se mai pregnant în perioada de evaluare (Baloglu & Zelhart, 2007). De asemenea, se arată că subiecții dezvoltă un anume comportament în timpul evaluărilor (examene), un alt comportament în timpul seminariilor și alte tipuri de comportamente în cazul studiului individual. Aceste elemente ne pot conduce la ideea unei structuri multidimensionale a acestui tip de anxietate.

De asemenea, cercetările permit și elucidarea relației dintre acest construct și altele, rezultând repere importante pentru etapele următoare de studiu a validității convergente și diferențiale.

Efortul de cercetare ar putea conduce la ideea că anxietatea față de statistică se poate manifesta, situațional, pe trei paliere, rezultând trei tipuri de anxietate în cazul studenților: anxietatea în procesul de însușire a conceptelor, anxietatea în procesul de evaluare a noțiunilor și anxietatea în procesul de aplicare a cunoștințelor. Pornind de la simptomatologia anxietății, am putea deduce că manifestările sunt cuprinse între zona atitudinilor și zona somatică, acestea fiind indicatori ai intensității anxietății. Sistematizând, am putea elabora harta constructului pentru anxietatea față de statistică:

Pe axa operaționalizării constructului s-a trecut de la dimensiune la indicatori. Astfel, anxietatea față de statistică are un caracter multifactorial, rezultând indicatori ai tipului de anxietate (anxietatea în procesul de însușire a noțiunilor, anxietatea în procesul de evaluare a cunoștințelor și anxietatea în aplicarea noțiunilor dobândite). Pentru fiecare tip de anxietate a rezultat o hartă a constructului pe trei niveluri corespunzătoare unei anxietăți reduse, manifestată prin atitudini (de exemplu teamă față de seminarul de statistică, evitare, expectanțe de eșec la examen), a unei anxietăți medii, exprimată cognitiv (sentimente de confuzie, de pierdere a controlului, de frustrare, obnubilare a gândirii etc.) și a unei anxietăți ridicate cu indicatori somatici (tremurături, transpirații, palpitații, uscarea gurii etc.). Deoarece harta constructelor are doar trei categorii, vor fi elaborate definițiile operaționale ale fiecărei categorii. Acestea au aspectul reperelor interpretative, stipulând tipul de comportament caracteristic fiecărui nivel. Sunt definiții care fac parte din manualul probei fiind cuprinse în secțiunea de interpretare.

Definiția generală a constructului (ca rezultat al hărții conceptului) și definițiile operaționale ale acestuia (ca urmare a analizei hărții constructului) reprezintă fundamentul oricărui instrument de diagnostic psihologic. Odată elaborate și rafinate, acestea vor face obiectul studiilor de validitate teoretică și de validitate a constructului, indispensabile oricărei probe psihologice. Ambele tipuri de studii se realizează folosindu-se metode cantitative și calitative prin intermediul unor paneluri succesive de experți.

Informațiile prezentate în acest articol s-au bazat pe următoarele surse:

Baloglu, M., & Zelhart, P. F. (2007). Psychometric properties of the revised mathematics anxiety rating scale. Psychological Record, 57(4), 593-612.

Derbentseva, N., Safayeni, F., & Canas, A. J. (2006). Concept Map: Experiments on Dynamic Thinking. Journal of Research in Science Teaching, 44(3).

Jain, S., & Dowson, M. (2009). Mathematics anxiety as a function of multidimensional self-regulation and self-efficacy. Contemporany Educational Psychology, 34(3), 240-249.

Messick, S. (1989). Validity. În R. Linn, Educational Measuremet (pg. 13-103). New York: American Council of Education – Macmillan.

Novak, D. J., & Canas, J. A. (2007, November). Theoretical Origins of Concept Maps, How to Construct Them, and Uses in Education. Reflecting Education, 3(1), 29-42.

Novak, J. D., & Musonda, D. (1991). A twelve-year longitudial study of science concept learning. American Educational Research Journal, 28(1), 117-153.

Wilson, M. (2005). Constructing Measures: An Item Response Modeling Approach. New Jersey: Lawrence Erlbaum Associates Publishers.Wolfe, E. W., & Smith, E. V. (2007). Instrument development tools and activities for measure validation using Rasch models: Part I: Instrument development tools. Journal of Applied Measurement, 8(1), 97-123.

One thought on “Construcția instrumentelor de evaluare psihologică. Harta constructelor”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *